Cei patruzeci și cinci de mucenici din Nicopole

Cei patruzeci și cinci de mucenici din Nicopole au pătimit în Armenia Mică, în vremea împăratului Licinius (311-324), când acesta, stăpân al Răsăritului, a dat poruncă să fie ucis orice creștin care nu se întoarce la păgânism. Când a început prigoana la Nicopole, mai bine de patruzeci de creștini au hotărât să se înfățișeze de bunăvoie persecutorilor și să mărturisească față pe Fiul lui Dumnezeu. Mai-⁠marii lor erau Leontie, Mauriciu, Daniil, Antonie și Alexandru, cunoscuți pentru viața lor curată.

Procuratorul ținutului, Licie, a încercat să-⁠i convingă să aducă jertfă zeilor, dar ei au rămas neclintiți. I-⁠a pus la bătaie și i-⁠a aruncat în temniță, fără hrană și apă; o creștină, Vlasina, le dădea apă prin fereastra temniței. În închisoare cântau psalmii lui David, iar Leontie îi întărea pentru noile chinuri. La miezul nopții un înger al Domnului li s-⁠a arătat și le-⁠a vestit că lupta lor e aproape de sfârșit, iar numele lor sunt scrise în cartea vieții. Doi paznici, Meneu și Virilad, au văzut și au crezut, ajungând astfel patruzeci și cinci.

Dimineața guvernatorul a poruncit să fie omorâți: li s-⁠au tăiat mâinile și picioarele cu securea, au fost aruncați într-⁠un cuptor de foc, iar oasele le-⁠au fost vărsate în râu. Credincioșii au strâns moaștele, iar după ce Biserica a căpătat libertate s-⁠a zidit pe acel loc o biserică în numele celor patruzeci și cinci de mucenici. Sunt pomeniți la 10 iulie.