Beda Venerabilul

Sfântul Cuvios Beda Venerabilul a fost un monah din Northumbria, în nordul Angliei, învățat în Scripturi, istoric al Bisericii și unul dintre cei mai însemnați cărturari ai primelor veacuri engleze. A trăit aproape toată viața într-⁠o singură mănăstire, a scris peste șaizeci de cărți și este socotit părintele istoriei engleze. Biserica Ortodoxă îl pomenește la 27 mai.

Copilăria în mănăstire

S-⁠a născut în 672 sau 673, pe pământuri ale mănăstirii gemene Wearmouth și Jarrow, din Northumbria. Aproape tot ce se știe despre viața lui vine din ultimul capitol al Istoriei sale bisericești. La șapte ani a fost dat spre educație la mănăstirea Sfântului Petru din Wearmouth, la Sfântul Benedict Biscop, iar apoi la Sfântul Ceolfrith, cu care s-⁠a mutat, după toate semnele, la mănăstirea Sfântul Pavel din Jarrow, întemeiată în 682. În 686 o ciumă a răpus aproape toți monahii; Viața lui Ceolfrith pomenește doar pe egumen și pe un băiat crescut de el, despre care se crede că era Beda.

Biblioteca mănăstirii, adusă în parte de Benedict Biscop de pe continent, era bogată. Aceasta a făcut cu putință munca lui de cărturar.

Preotul și cărturarul

Pe la nouăsprezece ani a fost hirotonit diacon de episcopul Ioan al Hexhamului, mai înainte de vârsta canonică, iar pe la treizeci de ani, preot, tot de acesta. Sinaxarul OCA îl numește pe acest episcop Sfântul Ioan de Beverley. Beda iubea slujbele bisericii. Credea că, deoarece îngerii sunt de față la rugăciunea monahilor, și el trebuie să fie acolo.

Și-⁠a început scrierile pe la 701, cu lucrări școlare despre metrică și figuri de stil. A scris comentarii la Scriptură, vieți de sfinți, un martirolog, imnuri și poeme, scrisori și lucrări despre calcularea timpului și a datei Paștilor. Cea mai cunoscută lucrare, Istoria bisericească a poporului anglilor, a fost încheiată în jurul anului 731. Ea povestește începuturile creștinismului în Britania, misiunea trimisă de Papa Grigore cel Mare prin Augustin de Canterbury și răspândirea credinței în Northumbria. Beda se sprijină pe documente vechi, pe tradițiile strămoșilor și pe ce a știut el însuși. Sinaxarul OCA observă că nu este un istoric neutru, pentru că stă de partea Romei în disputa cu creștinismul celtic, dar rămâne drept și temeinic. Cărțile lui arată o lume cu o evlavie asemănătoare cu a Ortodoxiei: se postea miercurea și vinerea și exista un post de patruzeci de zile înainte de Naștere. În 708 unii monahi din Hexham l-⁠au acuzat de erezie pentru calculul vârstei lumii din lucrarea De Temporibus, dar nu s-⁠a dovedit nimic.

Mutarea la Domnul

În 735 s-⁠a îmbolnăvit. Cu aproape două săptămâni înainte de Paști, avea greutăți de respirație, dar aproape fără durere. A continuat să-⁠și învețe ucenicii și să cânte Psalmii în restul zilei, lucrând la o traducere în limba anglo-⁠saxonă a Evangheliei după Ioan. Ucenicul Cuthbert, care a descris în scrisoare sfârșitul lui, spune că marți dinaintea Înălțării respirația i s-⁠a îngreunat. Miercuri a dictat până seara și, la ceasul al nouălea, a împărțit preoților mănăstirii câteva lucruri ale lui: piper, pânză și tămâie. Seara, tânărul Wilbert i-⁠a spus că mai rămăsese o frază. După ce a dictat-⁠o, Beda a cerut să fie ridicat ca să vadă biserica în care se rugase. A rostit „Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh” și și-⁠a dat sufletul. Sursele diferă asupra zilei: sinaxarul OCA dă 25 mai, iar Wikipedia 26 mai, în ziua Înălțării, 735.

Moaștele și cinstirea

A fost îngropat la Jarrow. Potrivit sinaxarului OCA, trupul a fost pus mai întâi în pridvorul bisericii, apoi lângă altar. În 1020 a fost mutat la Catedrala din Durham, în același mormânt cu Sfântul Cuthbert, iar în 1370 într-⁠o raclă proprie. Racla a fost distrusă în Reformă, dar Beda a fost reîngropat în catedrală, în capela Galileii. Cultul lui era răspândit în Anglia încă din veacul al XIV-⁠lea. Dante este singurul englez pe care îl pomenește în Paradis. Biserica Ortodoxă îl pomenește la 27 mai, deoarece ziua de 26 mai este rânduită Sfântului Augustin de Canterbury.