Calinic de la Cernica

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (7 octombrie 1787 - 11 aprilie 1868) a fost monah, ctitor de biserici, teolog, stareț al mănăstirii Cernica și episcop al Râmnicului. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română la 21 octombrie 1955, fiind, după izvorul englez, cel dintâi sfânt român recunoscut de ea în vremea modernă. Se pomenește la 11 aprilie.

Copilăria și tinerețea

S-⁠a născut la 7 octombrie 1787 în București, în mahalaua Sfântului Visarion, fiu al unor târgoveți de condiție mijlocie, Antonie și Floarea Antonescu. La botez a primit numele Constantin, nașă fiindu-⁠i Luxandra Văcărescu, soția banului Barbu Văcărescu și mama poetului Ienăchiță Văcărescu. A urmat o școală românească de pe lângă o biserică (Colțea, sau poate Sfântul Gheorghe Nou) și a învățat acolo și greaca. În 1807, înainte de a împlini douăzeci de ani, tânărul Constantin Antonescu a urmat chemarea lăuntrică și a intrat frate la mănăstirea Cernica. La 12 noiembrie 1808 a fost tuns monah cu numele Calinic și după o lună a fost hirotonit ierodiacon în biserica Sfântul Nicolae de la Cernica de cărturarul și mitropolitul bulgar Sofronie al Vraței.

Starețul și episcopul

În 1813, după ce ciuma ucisese și mulți preoți, Calinic a fost hirotonit preot împotriva voinței sale și a devenit duhovnicul și marele eclesiarh al mănăstirii Cernica. A fost duhovnic nu numai al monahilor, ci și al celor din afara mănăstirii, între ei și al mitropolitului de atunci, Nectarie. Acum devenise de fapt cârmuitorul mănăstirii, fiindcă starețul bătrân îi încredințase toate treburile. În 1817 a vizitat mănăstirile Sfântului Munte Athos, unde a cunoscut viața monahilor și aspra lor rânduială, care avea să fie aplicată peste ani la schitul Frăsinei și căreia el i s-⁠a supus de bunăvoie toată viața.

La 14 decembrie 1818, la unsprezece ani de la intrarea în mănăstire, toată obștea l-⁠a ales stareț. Din prima clipă noul stareț a căutat să așeze ordine și disciplină duhovnicească, alcătuind regulamente scrise cuprinzătoare, și s-⁠a îngrijit de o bibliotecă cu cele mai însemnate cărți de teologie.

A fost un neobosit organizator, constructor și restaurator de biserici. În mai puțin de doi ani a dus la capăt restaurarea și pictura bisericii cu hramul Sfântul Nicolae de pe insula mare de la Cernica. Pentru însușirile lui, mitropolitul Dionisie Lupu l-⁠a cinstit la 9 aprilie 1820 pe starețul Calinic cu rangul de arhimandrit. Poate cea mai însemnată ctitorie a lui este biserica cu hramul Sfântul Gheorghe Purtătorul de Biruință, zidită în 1831-1832 și refăcută în 1838, după cutremurul de atunci. În 1846 a început să zidească biserica mănăstirii Pasărea, sfințită un an mai târziu; acolo și-⁠a găsit liniștea la bătrânețe mama sfântului, monahie la Pasărea cu numele Filofteia. Tot prin grija lui s-⁠a ctitorit mănăstirea Ghighiu de lângă Ploiești. Starețul Calinic s-⁠a arătat nu doar bun administrator, ci și constructor de talent, el însuși alcătuind planurile bisericilor pe care le ridica. După mărturiile contemporanilor, avea și darul făcerii de minuni, între care alungări de duhuri și tămăduiri.

Încă din 1834 domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica îl sfătuise să primească scaunul mitropolitan. În 1850, când toate cele patru scaune episcopale din Țara Românească erau vacante, domnitorul Barbu Știrbei, care avea mare prețuire pentru starețul mănăstirii ctitorite de strămoșul său, vornicul Cernica Știrbei, l-⁠a hotărât să primească scaunul Râmnicului. A fost ales la 15 septembrie și hirotonit arhiereu la 26 octombrie 1850, la vârsta de 63 de ani. A fost înscăunat la Craiova, fiindcă reședința episcopală de la Râmnic fusese nimicită de un incendiu. Îndată după înscăunare s-⁠a ocupat să ridice o nouă catedrală după planurile sale, cu pictura lui Gheorghe Tattarescu. Reședința episcopală a fost mutată la Râmnicu Vâlcea în 1854. A avut grijă de redeschiderea seminarului, închis în timpul revoluției din 1848: a fost redeschis mai întâi la Craiova (1851) și apoi mutat la Râmnicu Vâlcea (1854).

În 1859-1864 a refăcut și redeschis schitul Frăsinei, ridicat în 1763 și apoi părăsit. În 1863 a ridicat acolo o biserică nouă, o clopotniță și chilii noi. La acest schit a introdus rânduiala athonită și „blestemul” asupra hotarelor mănăstirii, care oprește intrarea oricărei făpturi de parte femeiască (femei, păsări sau animale domestice). Când a intrat în vigoare legea secularizării averilor mănăstirești, episcopul Calinic a cerut domnitorului Alexandru Ioan Cuza ca schitul să poată rămâne cu toate bunurile sale, iar domnitorul a încuviințat cererea. În 1859 a tipărit pe cheltuiala sa „Pravoslavnica mărturisire”, la Tipografia Națională a lui Iosif Romanov și Comp. din București.

Tipografia

Pentru nevoile bisericilor a înființat cu mijloace proprii tipografia „Kallinik Rîmnik”, în 1861, cu bani luați împrumut, cum avea să mărturisească mai târziu. Acolo au ieșit de sub tipar cărți bisericești de seamă: colecția de Minee, Tipicul bisericesc, Manualul de pravilă bisericească, Evanghelia, Octoihul, Liturghierul, Acatistierul, Carte folositoare de suflet, Învățătură pentru duhovnici și Pravila mănăstirească, după care se conducea obștea mănăstirilor Cernica și Frăsinei. Prin această tipografie a continuat opera culturală a înaintașilor săi, episcopii Antim Ivireanul, Damaschin, Climent, Chesarie și Filaret. Cu un an înainte de moarte a dăruit tipografia, cu tot inventarul și cărțile din depozit, orașului, punând însă condiții; textul izvorului nostru se întrerupe aici și nu spune care erau. A răposat la 11 aprilie 1868 și a fost canonizat la 21 octombrie 1955.