Cuvioșii Părinți uciși în Sinai și Raithu

Cuvioșii Părinți uciși în Sinai și Raithu sunt monahii și pustnicii din pustiul Sinaiului și din Raithu, pe țărmul Mării Roșii, uciși de triburi nomade păgâne în vremuri de demult. Biserica îi pomenește împreună la 14 ianuarie. Vechile sinaxare amestecă două năvăliri deosebite: una din secolul al IV-⁠lea, cunoscută din povestirea monahului Amonie, și una din secolul al V-⁠lea, descrisă de Cuviosul Nil Sinaitul. Între numele păstrate sunt Isaia, Sava, Moise și ucenicul său Moise, Ieremia, Pavel, Adam, Serghie, Domnus, Proclu, Ipatie, Isaac, Macarie, Marcu, Veniamin, Eusebiu și Ilie.

Povestirea monahului Amonie

Prima mărturie este cea a monahului Amonie, care trăia într-⁠o chilie la Canopos, lângă Alexandria. După spusele lui, a plecat de acolo pentru că nu mai putea răbda prigoana grea și primejdiile zilnice îndurate de credincioși, încât însuși preasfințitul lor episcop Petru era nevoit să se ascundă și să fugă din loc în loc, și pentru că dorea să se închine la Mormântul Domnului și la celelalte locuri sfinte. Sinaxarele așază întâmplarea în vremea lui Dioclețian, dar istoricul Tillemont a arătat că episcopul Petru era urmașul Sfântului Atanasie, ajuns patriarh în 373, iar prigoana era cea a împăratului arian Valens. Unele calendare dau anul 371.

De la Ierusalim, Amonie a pornit cu alți pelerini spre Sinai și după optsprezece zile a ajuns la muntele sfânt. A rămas acolo câteva zile, cercetând chiliile pustnicilor și văzându-⁠le viața de nevoință. Atunci a fost martor la o năvălire neașteptată a sarazinilor, care de obicei trăiau în pace cu monahii, dar după moartea căpeteniei lor se dedaseră la jaf.

Mucenicii din Sinai

Sarazinii i-⁠au ucis pe toți cei pe care i-⁠au găsit în chiliile din jur. Monahii care locuiau mai aproape s-⁠au adăpostit, împreună cu starețul lor, Dulas, într-⁠un turn întărit. Năvălitorii au ucis pe toți cei prinși la Ghetrabbi, la Hovar, la Kodar și în alte locuri din preajma muntelui și s-⁠au îndreptat spre turn. Atunci însă pe vârful Sinaiului s-⁠a arătat în chip minunat o flacără, care i-⁠a înspăimântat pe barbari atât de tare încât au fugit, lăsându-⁠și și cămilele.

Mulțumind lui Dumnezeu pentru izbăvire, monahii au coborât din turn și au strâns trupurile celor uciși: erau treizeci și opt, doisprezece dintre ei la Ghetrabbi, ceilalți în alte locuri. Doi pustnici, Isaia și Sava, fuseseră găsiți încă vii, dar greu răniți; au murit unul după altul în a patra zi după sfârșitul celorlalți. După calendare, unul dintre ei se rugase lui Dumnezeu să nu-⁠l lase să rămână în viață după frații săi. Mucenicia s-⁠a petrecut în ziua a doua a lunii egiptene Tybi.

Vestea din Raithu

Abia îi îngropaseră pe cei uciși, pe când lacrimile încă nu li se uscaseră, când un ismaelit a venit să le spună că și pustnicii din pustiul Raithu fuseseră atacați și uciși. Locul era la două zile de drum, pe țărmul Mării Roșii, acolo unde, după Scriptură, erau douăsprezece izvoare și șaptezeci de finici; astăzi se crede că era în preajma portului El-⁠Tor. Peste câteva zile a sosit la Sinai unul dintre pustnicii din Raithu, care scăpase și voia să rămână pentru totdeauna la Sinai, căci pustia lui fusese nimicită. La rugămintea lui Dulas și a fraților, el a povestit tot ce se întâmplase.

În Raithu nu era o mănăstire de obște, ci chilii risipite pe o întindere de douăsprezece mile, în peșteri și în munții de deasupra mării. Pustnicii se adunau numai duminica la rugăciunea de obște. Prin purtarea lor și mai ales prin darul de a izgoni duhurile necurate al unui monah numit Moise, se botezaseră ismaeliții din jurul Faranului; Moise îl vindecase și pe Obedian, căpetenia lor. Erau pomeniți și ucenicul lui Moise, Psoe, precum și Iosif și ucenicul său Ghelasie, care și-⁠a văzut odată dascălul la rugăciune înconjurat de flăcări. Toți pustnicii erau patruzeci și trei.

Mucenicia părinților din Raithu

Năvălirea blemmiilor, popor de pe celălalt țărm al Mării Roșii, a fost vestită de doi oameni scăpați de la ei, veniți din Etiopia pe corăbii de negoț: barbarii puseseră mâna pe o corabie și voiau să fie duși cu ea la Clysma, lângă Suezul de azi. Mirenii din Faran, ca la două sute de bărbați, s-⁠au înarmat ca să-⁠și apere femeile, copiii și cirezile de cămile, iar monahii s-⁠au adăpostit în biserica lor, înconjurată de un zid de cărămidă înalt cât doi oameni. Barbarii au debarcat și au petrecut noaptea lângă munte. Dimineața s-⁠a dat lupta; barbarii erau mai mulți, iar o sută patruzeci și șapte de faraniți au căzut, ceilalți fugind.

Apoi blemmii s-⁠au năpustit asupra incintei, crezând că acolo sunt ascunse comori. Au urcat pe zid cu bârne lungi, au deschis porțile și au intrat. L-⁠au prins întâi pe monahul Ieremia și i-⁠au cerut să le arate pe stareț. Fără să se teamă de săbiile scoase și de strigătele lor, Ieremia a refuzat și a primit cel dintâi cununa muceniciei. Atunci egumenul Pavel a ieșit singur înaintea lor și le-⁠a spus că el este cel pe care îl caută. Chinuit o oră întreagă ca să spună unde sunt ascunși banii, nu le-⁠a răspuns nimic, iar ei, înfuriați, i-⁠au despicat capul cu securea. Apoi au năvălit cu săbiile în biserică și au ucis pe toți cei pe care i-⁠au găsit.

Povestitorul se ascunsese îndată după uciderea egumenului într-⁠un crâng de finici, de unde a văzut tot ce a urmat. Negăsind nimic în biserică, barbarii s-⁠au întors la izvoare ca să plece pe mare spre Clysma, dar și-⁠au găsit corabia sfărâmată: un marinar localnic, lăsat sub paza unui singur barbar, se dezlegase, tăiase funia și împinsese anume corabia pe uscat. Mânioși, barbarii au ucis femeile și copiii faraniților pe care îi luaseră robi și au dat foc crângului de finici. Între timp au sosit de la Faran șase sute de ismaeliți înarmați cu arcuri; în luptă toți barbarii au fost uciși, iar dintre ismaeliți au căzut optzeci.

Povestitorul a ieșit din ascunziș și a găsit în jurul bisericii treizeci și nouă de monahi uciși; în afară de el mai rămăseseră în viață trei. Împreună cu biruitorii și cu căpetenia lor, Obedian, i-⁠au îngropat pe mucenici. Spre seară a murit din răni unul dintre supraviețuitori, pe nume Domnus. Părinții din Raithu au pătimit în aceeași zi cu cei din Sinai.

Amonie a scris această povestire după ce s-⁠a întors la Canopos, în limba egipteană; ea a fost tradusă în grecește de un preot Ioan, care a găsit-⁠o la un pustnic din preajma Naucratisului. Pe ea se sprijină, uneori cuvânt cu cuvânt, sinaxarul din Minologhionul împăratului Vasile al II-⁠lea, de la începutul secolului al XI-⁠lea.

A doua năvălire

O a doua ucidere a părinților din Sinai s-⁠a petrecut, după calendare, cam o sută de ani mai târziu, în vremea în care se nevoia acolo Cuviosul Nil, venit de la Constantinopol, care a descris-⁠o ca martor. El povestește că barbarii au năvălit ca niște câini turbați, strigând lucruri de neînțeles, au luat toate proviziile adunate pentru iarnă, silindu-⁠i pe monahi să le care, i-⁠au scos din biserică și i-⁠au dezbrăcat pe cei mai bătrâni, așezându-⁠i în șir ca să-⁠i ucidă.

Cel dintâi a fost pus să-⁠și plece capul preotul locului sfânt. Doi barbari l-⁠au lovit pe rând cu sabia, din o parte și din alta. Preotul nu a scos niciun geamăt, nu și-⁠a schimbat fața și nu a arătat nicio durere, ci doar și-⁠a făcut semnul crucii și a spus încet: „Binecuvântat este Domnul”. A căzut în chip cuviincios, iar Nil scrie că pe trupul lui se vedea o frumusețe care acoperea goliciunea.

Cinstirea

Biserica Ortodoxă îi prăznuiește pe toți acești cuvioși mucenici la 14 ianuarie (27 ianuarie pe stil nou). Sunt pomeniți în aceeași zi și în Martirologiul Roman.