Daniil din Nicopole

Sfântul Mucenic Daniil din Nicopole se numără printre cei patruzeci și cinci de mucenici care au pătimit în orașul armean Nicopole, pe vremea împăratului Liciniu (307-324), coîmpărat al lui Constantin cel Mare. Se pomenesc la 23 iulie: Leonțiu, Maurichie, Daniil, Antonie, Alexandru, Ianichit, Sisinie, Menea, Viriladie și ceilalți.

Liciniu a prigonit cu cruzime pe creștini și a dat în partea lui de răsărit un decret prin care toți cei ce nu se întorc la păgânism să fie chinuiți și dați morții. Când a început prigoana în Nicopole, mai bine de patruzeci de ucenici ai lui Hristos au hotărât să se înfățișeze de bunăvoie prigonitorilor, să-⁠și mărturisească pe față credința în Fiul lui Dumnezeu și să primească chinurile. În fruntea lor erau Leonțiu, Maurichie, Daniil, Antonie și Alexandru, cunoscuți pentru viața lor virtuoasă. Guvernatorul armean Lisias, în fața căruia au stat, s-⁠a mirat de unitatea și de curajul oamenilor care se osândeau singuri la chinuri și moarte. A încercat să-⁠i convingă să se lepede de Hristos și să jertfească zeilor păgâni, dar sfinții au rămas neclintiți. Ei au răsturnat toate dovezile guvernatorului, arătându-⁠i cât de falsă e credința în zeii scârboși, plini de patimi, care duc în pierzanie pe cei ce li se închină. Guvernatorul a poruncit să fie loviți peste față cu pietre, apoi puși în fiare și aruncați în temniță.

În temniță, sfinții se bucurau și cântau psalmii lui David. Sfântul Leonțiu îi îmbărbăta și-⁠i întărea pe frații în credință, pregătindu-⁠i pentru noi chinuri, povestindu-⁠le despre curajul tuturor celor care pătimiseră mai înainte pentru Hristos. Dimineața, după ce au refuzat din nou să jertfească idolilor, sfinții au fost iarăși dați la chinuri. Sfântul Leonțiu, văzând durerile mari ale mucenicilor și temându-⁠se ca unii dintre ei să nu-⁠și piardă curagiul și credința, s-⁠a rugat lui Dumnezeu să trimită tuturor un sfârșit grabnic al nevoinței.

La miezul nopții, pe când mucenicii cântau psalmi, li s-⁠a arătat un înger al Domnului, iar temnița s-⁠a luminat. Îngerul le-⁠a vestit că nevoința lor se apropie de sfârșit și că numele lor sunt scrise în ceruri. Doi temniceri, Menea și Viriladie, care au văzut cele întâmplate, au crezut în Hristos. A doua zi dimineața, guvernatorul a hotărât să-⁠i omoare pe martorii lui Hristos. După chinuri cumplite au fost arși în foc, iar oasele aruncate în râu, în jurul anului 318. Oameni cucernici le-⁠au aflat, le-⁠au strâns și le-⁠au păstrat. Mai târziu, când Biserica lui Hristos a primit libertate, în acel loc s-⁠a ridicat o biserică în numele celor patruzeci și cinci de mucenici.