Efrem Sirul

Sfântul Cuvios Efrem Sirul a fost diacon, teolog și poet, unul dintre marii Părinți ai Bisericii și cel mai de seamă imnograf al creștinismului siriac. Este cunoscut mai ales pentru rugăciunea rostită în Postul Mare, "Doamne și Stăpânul vieții mele". Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 28 ianuarie, iar Bisericile apusene, copte și anglicane la 9 iunie, ziua adormirii sale.

Tinerețea

S-⁠a născut în jurul anului 306 la Nisibis, astăzi Nusaybin, pe granița dintre Imperiul Roman și cel persan. Imnurile sale arată că părinții erau creștini, deși tradiția mai târzie a susținut că tatăl lui ar fi fost preot păgân. Sinaxarul spune că familia era de țărani săraci și că tânărul era iute la mânie și nechibzuit, ba chiar se îndoia de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Acuzat pe nedrept că a furat o oaie și aruncat în temniță, a auzit în vis un glas care-⁠l chema la pocăință. Eliberat, a plecat la munte, la pustnici.

Primul episcop al Nisibisului, Sfântul Iacov, a fost cel care l-⁠a format. Potrivit sinaxarului, el l-⁠a făcut un monah smerit, i-⁠a dat să predice și să învețe copiii și l-⁠a luat la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din 325. Efrem l-⁠a ascultat pe Iacov patrusprezece ani, până la moartea episcopului, în 338. Wikipedia amintește că Efrem a fost botezat tânăr, a fost numit învățător (malpana) și a fost hirotonit diacon la botez sau mai târziu. Cercetătorii de azi văd în ascetismul lui o viață printre "fiii legământului", o comunitate ascetică din Nisibis, nu neapărat pustnicia de care vorbește sinaxarul.

Asediile Nisibisului

Nisibisul a fost asediat de perși în 338, 346 și 350. La primul asediu, Efrem pune scăparea cetății pe seama rugăciunii episcopului Iacov. La al treilea asediu, din 350, regele Șapur a abătut râul Mygdonius ca să slăbească zidurile, dar nisibenii le-⁠au reparat repede, iar cavaleria persană cu elefanți s-⁠a împotmolit în noroi. Efrem a cântat această izbăvire într-⁠un imn în care orașul seamănă cu arca lui Noe plutind spre limanul sigur. Din vremea aceasta vin Cântările Nisibene.

Baptisteriul orașului, ridicat în 359 sub episcopul Vologes, este o legătură materială cu epoca lui. În 363, împăratul Iovian, după moartea lui Iulian Apostatul în expediția împotriva perșilor, a fost silit să cedeze Nisibisul Persiei, cu condiția ca creștinii să plece. Efrem a pornit cu ceilalți refugiați spre Amida și s-⁠a așezat în 363 la Edessa. Avea aproape șaizeci de ani.

La Edessa

Edesa era plină de școli și învățături rivale: arieni, marcioniți, maniheeni, bardesaniți și felurite secte gnostice se pretindeau Biserica adevărată, iar ortodocșii nicenieni erau numiți paluțieni, după un episcop de mai demult. Efrem a scris numeroase imnuri în apărarea credinței nicene. Iacov din Sarug povestește că el a pregătit coruri de femei care cântau imnurile pe melodii populare siriace, în forul Edesei. Din ele a ieșit tradiția corurilor de diaconițe din Biserica siriacă.

Sinaxarul vorbește și de o viață de pustnic. Efrem s-⁠a nevoit într-⁠un loc apropiat orașului, lângă monahi care trăiau în peșteri în rugăciune și psalmodie, și a legat prietenie cu ascetul Iulian. A scris prima tâlcuire siriacă a Pentateuhului, rugăciuni către Sfânta Treime, către Fiul lui Dumnezeu și către Născătoarea de Dumnezeu, imnuri la marile sărbători și cântări de înmormântare.

La sfârșitul vieții, spun sinaxarul și Wikipedia, a mers în Egipt, să vadă nevoințele marilor ascetici, iar la întoarcere a trecut prin Cezareea Capadociei, unde s-⁠a întâlnit cu Sfântul Vasile cel Mare, în 370. Vasile a vrut să-⁠l hirotonească preot, dar Efrem s-⁠a socotit nevrednic. Sinaxarul spune că a primit doar diaconia, iar tradiția mai spune că a fost chemat și la scaun de episcop, dar s-⁠a prefăcut nebun ca să scape de această cinste. Alte relatări îl arată diacon încă de la Nisibis, deci tradițiile nu se potrivesc.

Scrierile

Efrem a scris exclusiv în siriacă, în dialectul din Edesa. A lăsat peste patru sute de imnuri păstrate, iar istoricul Sozomen îi atribuie milioane de versuri. Cele mai însemnate sunt imnurile de învățătură, madrashe, în strofe cu mai bine de cincizeci de scheme metrice și cu un refren cântat de popor. Ele sunt grupate pe teme: Despre credință, Despre Rai, Despre fecioria, Împotriva ereziilor și Cântările Nisibene. Imnurile Împotriva ereziilor îl apără pe Hristos ca Dumnezeu și Om deplin, împotriva doketismului.

A scris și omilii în versuri, tâlcuiri în proză la Facerea și Ieșirea, la Faptele Apostolilor și la epistolele pauline, un comentariu la Diatessaronul lui Tatian și combateri ale lui Bardesane, Mani și Marcion. Operele lui au fost traduse foarte devreme în greacă și armeană, apoi în latină și slavonă. Fericitul Ieronim spune că în unele biserici se citeau public după Sfânta Scriptură. S-⁠au adăugat mai târziu numeroase scrieri puse sub numele lui, numite "Efrem grecul", iar imnurile despre Epifanie par a nu fi ale lui.

Rugăciunea și învățătura

Rugăciunea din Postul Mare, "Doamne și Stăpânul vieții mele", îi este atribuită. Ea cere izbăvire de duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert și dăruirea duhului curăției, al smereniei, al răbdării și al dragostei, iar încheie cu cererea de a ne vedea păcatele noastre și de a nu osândi pe fratele nostru. Se rostește cu metanii în zilele Postului Mare.

Sinaxarul spune că Efrem a fost un mare învățător al pocăinței. Lacrimile pocăinței, scrie el, spală și ard păcatul, iar iertarea nu e doar o uitare, ci desființarea lui. Într-⁠o vorbă citată, Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul păcătosului: să intre în sine și să locuiască în inimă, căci acolo este Dumnezeu. Sfântul Grigorie al Nissei l-⁠a descris ca urmaș râvnitor al apostolilor, fără toiag și fără aur, cu hrană de ovăz și legume și cu apă curată de băutură, cu trupul uscat ca un schelet.

Milostenia și adormirea

Locuitorii Edesei sufereau de o foamete cumplită. Cu cuvântul său, Efrem i-⁠a îndemnat pe cei bogați să ajute, iar din ofrandele credincioșilor a ridicat un sălaș pentru săraci și bolnavi. Apoi s-⁠a retras într-⁠o peșteră lângă Edesa. După zece ani de ședere în oraș, în vârstă de peste șaizeci de ani, a murit slujind bolnavii de ciumă. Wikipedia în limba română dă ca dată 9 iunie 373, în vremea împăratului Valens; OrthodoxWiki notează că unii dau anul 379, iar cuvântul lui de laudă la Vasile, mort în 379, arată că ar fi putut trăi mai mult.

Efrem este cinstit ca sfânt de toate Bisericile tradiționale, mai ales în creștinismul siriac, iar în Biserica Ortodoxă face parte dintre Cuvioșii Părinți. Papa Benedict al XV-⁠lea l-⁠a proclamat doctor al Bisericii Romano-⁠Catolice în 1920. O mănăstire cu hramul lui se află lângă Olimp, în Grecia.