Isaac Sirul

Cuviosul Isaac Sirul, numit și Isaac din Ninive, a fost un ascet și scriitor sirian din veacul al VII-⁠lea, pentru scurtă vreme episcop al Ninivei în Biserica Răsăritului. Cuvântările lui duhovnicești, în care tema centrală este iubirea milostivă a lui Dumnezeu, au fost citite în Răsărit și în Apus mai bine de un mileniu. Este pomenit la 28 ianuarie, împreună cu Sfântul Efrem Sirul. Biserica Ortodoxă Siriană îl pomenește la 14 mai.

Începuturile

S-⁠a născut în jurul anului 613, după unii mai târziu, în regiunea Beth Qatraye, în Arabia de Est, un ținut în care se vorbeau siriaca și araba. Izvoarele ortodoxe spun că a intrat tânăr într-⁠o mănăstire, împreună cu fratele său, și s-⁠a dedicat nevoinței. Istoria lui ne-⁠a ajuns pe căi neobișnuite: din veacul al VIII-⁠lea până în veacul al XVIII-⁠lea, în Europa nu se știa despre el decât numele și scrierile, o biografie a apărut abia în 1719 la Roma, de la un autor arab rămas necunoscut, iar alte știri au ieșit la lumină în 1896.

După izvoarele siriace, pe când catolicosul Gheorghe I al Bisericii Răsăritului a vizitat Beth Qatraye în 676 pentru un sinod, l-⁠a hirotonit pe Isaac episcop al Ninivei, departe în nord, în Asiria. După un izvor ortodox, faima vieții lui sfinte l-⁠a făcut episcop, deși el voia tăcere și singurătate.

Cinci luni de episcopat

Isaac a rămas episcop doar cinci luni. Ținutul era aspru, iar oamenii nesupuși. O povestire spune că doi creștini au venit la el să le rezolve o ceartă: unul datora bani celuilalt și cerea răgaz, iar creditorul amenința cu judecata. Isaac l-⁠a rugat pe creditor, după Evanghelie, să fie milostiv și să mai aștepte. Omul i-⁠a spus să lase Evanghelia la o parte, iar Isaac a răspuns că, dacă nu se supun poruncilor Domnului din Evanghelie, nu mai are ce să facă acolo. Și-⁠a lăsat scaunul și s-⁠a dus în munți, la sihaștri.

S-⁠a retras mai întâi în pustia muntelui Matout, în Beth Huzaye, apoi, înaintat în vârstă și aproape orb de atâta citit, la mănăstirea Rabban Shabur, aproape de Shushtar, în Iranul de azi. Acolo a adormit, în jurul anului 700, și a fost îngropat. Despre hrana lui se povestește că era puțină pâine și câteva legume crude, iar hagiografii s-⁠au minunat mereu de aceasta.

Scrierile

Abdisho bar Brikha spune că Isaac a scris șapte volume. Scrierile păstrate se grupează în Partea întâi, Partea a doua și Partea a treia. Doar Partea întâi a fost tradusă în vechime în greacă, iar din greacă în alte limbi, între care slavona, și așa a ajuns în Biserica Ortodoxă. Partea a doua a fost redescoperită în 1983, de Sebastian Brock, într-⁠un manuscris de la Biblioteca Bodleiană din Oxford, iar Partea a treia în anii 1990. Cuvintele despre nevoință sunt cunoscute credincioșilor ortodocși în multe limbi, între altele prin osteneala Sfântului Paisie de la Neamț, care le-⁠a răspândit în slavonă și în română.

Învățătura lui pornește de la faptul că iubirea lui Dumnezeu este rațiunea creației. Isaac vorbește despre inima milostivă, care arde pentru toată făptura, pentru oameni, păsări, animale și chiar pentru demoni, cuprinsă de o mare compasiune. Plânsul pentru păcate este, după el, poarta spre iubirea lui Dumnezeu și spre pacea sufletului, iar monahul este chemat să se judece pe sine, în loc să judece pe alții. Despre muncile iadului, el a învățat că chinul celor osândiți este mustrarea de conștiință și biciul iubirii, nu o răzbunare a lui Dumnezeu.

Isaac și Biserica

Câțiva cercetători găsesc în Partea a doua o speranță de împăcare a tuturor la urmă. Biserica nu a tras din aceasta o învățătură nouă, ci îl citește pe Isaac ca pe un dascăl al pocăinței și al milei. Stilul lui, melancolic, plin de milă față de bolnavi și de cei morți, a avut mare înrâurire asupra Ortodoxiei, iar scrierile lui au fost studiate necontenit de călugării teologi din Răsărit.

Un alt aspect este apartenența lui: Isaac a fost în Biserica Persiei, numită azi Biserica Asiriană a Răsăritului, de multe ori privită drept nestoriană. Specialiști ortodocși, în introducerea ediției engleze a Cuvintelor despre nevoință, arată că Biserica Persiei din vremea lui nu era nici eretică în învățătură, nici despărțită prin schismă de Biserica Chalcedoniană. De aceea, Isaac este cinstit ca sfânt de Biserica Ortodoxă, de cea Siriană, de cea Catolică și de Biserica Asiriană a Răsăritului.

Cuvintele lui au rămas în Ortodoxie ca un izvor de ascultare: că viața ne-⁠a fost dată spre pocăință, că mult mai mult decât dreptatea trebuie să căutăm binele și că cine îl urmează pe Hristos în plânsul singuratic e mai mare decât cel ce îl laudă în mijlocul mulțimii.