Epolonie din Antiohia

Sfântul Mucenic Epolonie din Antiohia a fost unul dintre cei trei copii, Urban, Prilidian și Epolonie, care au pătimit în jurul anului 251, în vremea împăratului Deciu (249-251), împreună cu mama lor, Hristodula, și cu episcopul Antiohiei, Sfântul Sfințit Mucenic Vavila.

Pe când se afla în Antiohia, împăratul a dat un mare praznic în cinstea zeilor păgâni. În același timp, Vavila, episcop sfânt și temător de Dumnezeu, săvârșea în biserică Dumnezeiasca Liturghie, se ruga pentru turma lui și o învăța să rabde cu bărbăție toate încercările pentru credința în Hristos. După slujirea idolească, Deciu, vrând să vadă săvârșirea Sfintelor Taine, a hotărât să intre în biserică și să spurce sfântul lăcaș cu venirea lui.

Episcopul, aflând, nu a vrut să-⁠l lase pe cel fărădelege să intre în biserica lui Dumnezeu, a ieșit în întâmpinarea lui și l-⁠a oprit în pragul bisericii. Când împăratul a încercat să se apropie, Vavila l-⁠a împins cu mâna, încât acesta a trebuit să renunțe. A vrut să se răzbune pe loc, dar, văzând mulțimea creștinilor adunată, s-⁠a temut de revoltă.

A doua zi, mânios, împăratul a poruncit să se dea foc bisericii creștine și să fie adus episcopul. Întrebat cum a putut ofensa demnitatea împărătească și nu l-⁠a lăsat să intre în biserică, sfântul a răspuns: „Cine se ridică împotriva lui Dumnezeu și vrea să aducă ofensă sfinților Lui nu numai că nu merită cinste, ci devine dușman al Domnului”. Împăratul i-⁠a cerut să se închine idolilor ca să-⁠și răscumpere vina sau va fi omorât, dar, văzând că mucenicul rămâne neclintit, a poruncit comandantului Victorin să-⁠i pună lanțuri grele și să-⁠l plimbe cu rușine prin oraș.

Mucenicul a răspuns: „O, împărate, pentru mine lanțurile acestea sunt la fel de cinstite ca pentru tine coroana ta împărătească, iar suferințele pentru Hristos sunt pentru mine la fel de dulci ca puterea ta împărătească pentru tine; moartea pentru Împăratul cel nemuritor este pentru mine la fel de dorită ca viața ta pentru tine”.

La judecată, împreună cu episcopul Vavila erau trei frați tineri, care nu l-⁠au părăsit nici în cele mai grele clipe. Văzându-⁠i, împăratul a întrebat: „Ai cui sunt copiii aceștia?” Sfântul a răspuns: „Sunt fiii mei duhovnicești; i-⁠am născut din nou prin binevestire, i-⁠am hrănit cu învățătură, i-⁠am crescut cu îndrumări, iar acum, în trup mic, stau înaintea ta bărbați mari și creștini desăvârșiți. Încearcă și vei vedea”.

Împăratul a încercat toate mijloacele să-⁠i ademenească pe tineri și pe mama lor Hristodula să se lepede de Hristos, în zadar. Atunci, cu mânie, a poruncit să li se facă fiecăruia răni după numărul anilor: primului douăsprezece răni, altuia zece, al treilea șapte. Eliberând mama și copiii, chinuitorul l-⁠a chemat din nou pe episcop, voind să-⁠l înșele spunând că i s-⁠au lepădat copiii de Hristos, dar minciuna a fost dată în vileag.

Atunci, în furie, a poruncit să fie spânzurați toți mucenicii de un copac și arși cu foc. Văzând tăria și curajul sfinților, împăratul i-⁠a osândit în cele din urmă la moarte prin tăierea cu sabia, în jurul anului 251.

Sinaxarul îi pomenește pe Vavila, Urban, Prilidian, Epolonie și Hristodula la 17 septembrie (stil nou).