Gavriil Aghioritul

Sfântul Gavriil Aghioritul, numit și Gavriil de Veles, a fost monah, nevoitor și episcop al Bisericii Ortodoxe Macedonene, egumen al mănăstirii Lesnovo în ultimii cincisprezece ani ai vieții. Fost partizan, apoi sculptor și profesor, a ales viața monahală și a trăit ani la Sfântul Munte Athos, iar la întoarcere a fost părinte duhovnicesc al multor credincioși în vremea ateismului comunist. A răposat la 12 ianuarie 1990, iar în 2017 a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Macedoneană – Arhiepiscopia Ohridei.

Tinerețea și meșteșugul artei

Pe numele de mirean Mijalče Parnadžiev, s-⁠a născut la 10 martie 1926 la Štip, în Regatul sârbilor, croaților și slovenilor, astăzi Macedonia de Nord, într-⁠o familie de meșteșugari. Părinții, Metodie și Gorica, erau creștini ortodocși adânc credincioși; tatăl lui, un om cucernic, stătea adesea noaptea îndelung la rugăciune și îl învăța pe fiu însemnătatea credinței. A urmat școala primară și gimnaziul în orașul natal și s-⁠a făcut cunoscut prin blândețe, ascultare și talent pentru sculptură.

În 1944 s-⁠a alăturat rezistenței comuniste ca partizan, în al Doilea Război Mondial. În 1947 a slujit într-⁠o unitate de apărare a graniței, la Delčevo, Kavadarci și pe muntele Kajmakčalan, ca pisar și secretar al organizației de tineret, și a fost lăsat la vatră ca sergent, cu Ordinul Meritul pentru popor. Potrivit hagiografiei Bisericii Macedonene, a fost propus pentru a intra în partidul comunist, dar a fost exclus pentru că mergea la biserică. După război a lucrat o vreme la comitetul popular din Štip și a luat parte la lucrări publice, între care și la Belgradul Nou. A urmat facultatea de arte a Universității din Belgrad și a absolvit în 1955 sculptura. A fost profesor de arte și de istoria artei la gimnaziul și la școala pedagogică din Štip; Borko Lazeski l-⁠a socotit „unul dintre cei mai capabili pedagogi ai Macedoniei”. A făcut sculpturi puse în parcuri și în alte locuri din oraș, iar primarul Risto Kadifkov i-⁠a mulțumit pentru contribuția la înfrumusețarea lui Štip. Din ele s-⁠a păstrat doar una, la intrarea fabricii de textile „Makedonka”. În 1959 a fost la Expoziția mondială de la Bruxelles, într-⁠un grup de profesori, și a mai fost la Paris. În 1960 s-⁠a mutat la Skopje, unde a lucrat ca sculptor; din operele lui amintim monumentul „Patrioții căzuți din Kratovo” și „Chipul muncitorului”.

La Muntele Athos

În 1963 a început în viața lui o nouă perioadă. A cerut Greciei, după cuvântul „Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”, să afle dacă poate merge la Athos și să rămână acolo. I s-⁠a făgăduit mai întâi că va putea merge, iar el s-⁠a oprit la mănăstirea sârbească Hilandar. Dar lucrurile s-⁠au schimbat: situația politică din Grecia era grea, iar el, venit din Macedonia, era bănuit că a fost trimis de episcopul Dosifei Stoikovski ca să întemeieze o mănăstire macedoneană. Povestea spune că a mers pe jos de la Salonic spre Sfântul Munte, trei zile și trei nopți, singur, și că, ajuns la țărmul Mării Albe, când s-⁠a plecat să se spele pe față, a văzut o femeie care îl privea cu blândețe și a dispărut, iar părintele Gavriil a crezut că a fost Maica Domnului, pentru că femeile nu au voie în Athos.

A fost tuns monah la mănăstirea Sfântul Pavel, primind numele Gavriil, după arhanghelul Gavriil. N-⁠a fost primit oficial în nici o mănăstire, ci totdeauna ca oaspete cinstit. A trăit într-⁠o peșteră și adesea sub cerul liber, în Grădina Maicii Domnului, a vizitat toate mănăstirile athonite și a petrecut cel mai mult timp în schitul rusesc Kamena, sub îndrumarea bătrânului Tatian Ivanov. Se povestește că de două ori au vrut să-⁠l izgonească de la Athos: o dată un păianjen a țesut o pânză atât de mare încât urmăritorii nu l-⁠au văzut, iar a doua oară l-⁠au ocrotit șerpii. A cerut cetățenie greacă, ca să rămână, dar cererea a fost respinsă, și în 1971 s-⁠a întors în Macedonia.

Egumen la Lesnovo

După întoarcere, a trăit nevoințe monahale în mai multe mănăstiri din împrejurimile Skopjei: Pobožje, Matka și Markov. În decembrie 1975 a devenit egumen al mănăstirii Lesnovo. Tatăl său a venit și el în mănăstire și s-⁠a făcut monah, cu numele Chiril. La 30 iunie 1981, Sfântul Sinod al Bisericii Macedonene l-⁠a făcut arhimandrit. A trăit în continuare la Lesnovo ca pustnic și nevoitor, a stăruit pentru înnoirea monahismului în Macedonia, a ajuns părinte duhovnicesc al multor credincioși și i-⁠a învățat Rugăciunea lui Iisus. Într-⁠o vreme a ateismului a fost un adevărat nevoitor, purtător al tradiției isihaste, ceea ce a pregătit renașterea monahismului în Macedonia de Nord de azi.

Cu puțin înainte de moarte, la 28 august 1989, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, Sinodul l-⁠a hirotonit episcop cu titlul de Veles, deși neînțelegerile din Biserică au umbrit această hirotonie. A răposat la 12 ianuarie 1990, în chilia lui de la Lesnovo, și a fost îngropat lângă biserica mare a mănăstirii. A fost un autor bogat de proză și poezie duhovnicească: „33 de cântări pentru Ierusalim” (1975), „Sfântul Munte, țara cerească” (1978), „În fața celui mai mare jubileu al omului” (1980), „Sfârșitul celor două mii de ani de creștinism se apropie” (1981), „Minunile Maicii Domnului” (1984, traducere), „Rânduielile Bisericii Ortodoxe despre post” (1994) și „Părintele Heruvim” (1997).

Cinstirea

Mulți au mărturisit că la mormântul lui și la rugăciunile către el se petrec minuni, iar mormântul de la Lesnovo a devenit loc de pelerinaj. La 28 mai 2017, Sinodul Bisericii Ortodoxe Macedonene l-⁠a canonizat, la catedrala Sfântul Nicolae din Štip, eparhia Bregalnița, unde au fost aduse moaștele de la Lesnovo. Pomenirea lui se face în fiecare an la 12 ianuarie. Moaștele se păstrează la mănăstirea Lesnovo și, în parte, la mănăstirea Simonopetra din Athos.