Gheorghe Hozevitul

Sfântul cuviosul Gheorghe Hozevitul (mort în jurul anului 625, după unele izvoare în jurul lui 635) a fost un monah de neam grec din Cipru, nevoitor și apoi egumen în mănăstirea Hozeva, din valea Wadi Qelt, lângă Ierusalim, care îi poartă azi numele. Este pomenit la 8 ianuarie (21 ianuarie pe stil nou).

Începuturile

S-⁠a născut în Cipru, într-⁠o familie ortodoxă grecească, și a rămas de timpuriu orfan. Un unchi al său, care era monah, l-⁠a luat pe el și pe fratele lui mai mare ca începători în mănăstirea în care trăia. Crescuți, au primit și ei tunderea monahală. Fratele cel mare s-⁠a dus apoi la lavra Calamon, vestită pe atunci, în Palestina. Dimitrie al Rostovului povestește începutul drumului lui Gheorghe cu unele deosebiri: fratele mai mare, Iraclid (Heraclit), se nevoia deja la Calamon când Gheorghe, orfan, a rămas singur în Cipru. Mai întâi l-⁠a luat în grijă o rudă îndepărtată, mirean, care a vrut să-⁠i dea de soție fata lui. Gheorghe, visând la viața monahală, a fugit de nuntă în mănăstirea unchiului său egumen. Când ruda, care nu-⁠și lăsase nădejdea, a cerut cu sprijinul unor legături să i se dea înapoi tânărul din mănăstire, Gheorghe a fugit în taină din Cipru, pe o corabie, ca să se alăture fratelui la Calamon.

La Calamon, cererea lui de a se nevoi în lavră lângă fratele lui a fost respinsă, poate din pricina vârstei prea mici. Atunci Gheorghe a plecat la mănăstirea Hozeva (Choziba), întemeiată în jurul anului 480, cu un veac mai înainte, de Sfântul Ioan Hozevitul, o mănăstire de peșteri, în care monahii trăiau în chilii săpate în stâncă deasupra unui pârâu de munte. În mănăstirea Hozeva Gheorghe s-⁠a făcut respectat de toți prin viața lui aspră. A făcut o asemenea impresie frăției, încât, tânăr încă, i s-⁠a îngăduit să se așeze la Calamon. Acolo s-⁠a nevoit alături de fratele lui până la moartea acestuia, la vârsta de șaptezeci de ani. După aceea a părăsit Calamonul și s-⁠a întors la Hozeva. În lavra Calamon și la Hozeva, după biograful lui, el și fratele său se ferea de vin. De sâmbătă seara până duminică după-⁠amiază ținea priveghere toată noaptea în chinovia mănăstirii; în rest el și ceilalți monahi trăiau în chilii.

Nevoința

La Hozeva Gheorghe i-⁠a întrecut pe toți ceilalți nevoitori ai mănăstirii în râvna de a se îngrădi în toate. Dacă mai înainte se ferea de vin și de mâncare fiartă, acum pisa într-⁠o piuă resturile rămase de la alți monahi și făcea din ele bile uscate, din care se hrănea o dată la două-⁠trei zile. Purta o rasă pe care și-⁠o coasea singur din zdrențe găsite la gunoiul unui sat apropiat și din aceleași își făcea patul. Chinuit mereu de foame, lucra la brutăria mănăstirii, stând zile întregi lângă cuptoarele fierbinți, în căldură de patruzeci de grade, fără să guste pâine. Trăia într-⁠o chilie în peșteră și tot timpul liber de muncă îl închina rugăciunii. Monahii l-⁠au poreclit „Fierul” pentru nesimțirea lui la tot felul de lipsuri. Foarte bătrân și extrem de slab, se deosebea prin rezistență și forță. Egumenul l-⁠a hirotonit ierodiacon. Localnicii veneau la el după sfat.

Totuși, în vremea invaziei persane a șahului Hosrau din 614, când au fost distruse lavra Calamon (nereconstruită) și mănăstirea Hozeva (refăcută curând) și au fost chinuiți mulți creștini, între ei și frați din Hozeva, „Fierul” Gheorghe a dispărut din vreme din mănăstire și astfel a scăpat, lucru pe care localnicii l-⁠au socotit un semn al străvederii bătrânului. După alte relatări, rămăsese la Hozeva în 614. A murit la adânci bătrâneți în mănăstirea refăcută, înconjurat de pelerini și de ucenici.

Minunile, viața scrisă și cinstirea

Viața lui, scrisă de ucenicul său Antonie Hozevitul, un text hagiografic obișnuit, dar cu o relatare de martor ocular a invaziei persane din 614 și a urmărilor ei pentru mănăstirile din Palestina, s-⁠a răspândit în țările ortodoxe. Dimitrie al Rostovului îi dă o povestire amănunțită. Se spune că, în Calamon, Gheorghe a făcut să rodească din nou un palmier uscat, pe care chiar fratele lui voia să-⁠l taie, și că a înviat un prunc mort, la rugăciunea lui, în prezența fratelui. După Dimitrie, când frații au primit un copil abia mort, Iraclid voia să alunge pe cel care-⁠l adusese, socotind că-⁠i duce în ispită să facă ce poate face numai Hristos. Dar Gheorghe a spus: „Nu te mâhni și nu te mânia, părinte, ci să chemăm cu credință pe Dumnezeu cel milostiv, și dacă ne va auzi pe noi, păcătoșii, și va învia pruncul, tatăl îl va lua de la noi viu, răsplată pentru credința lui; iar dacă Dumnezeu nu va voi, vom spune tatălui că, fiind păcătoși, nu am dobândit o asemenea îndrăzneală către Dumnezeu.” O reprezentare foarte veche a lui se află pe „fresca celor 36 de sfinți” într-⁠o peșteră funerară din Lavra Sfântului Sava cel Sfințit, cu inscripție. El pare să fie cel mai târziu dintre sfinții înfățișați, de aceea arheologul A. E. Mader a presupus că pictura este din anii dintre moartea lui și cucerirea arabă a Ierusalimului din 638.

Data exactă a canonizării nu se cunoaște; cinstirea lui a început probabil îndată după moarte și continuă până azi. Mănăstirea Hozeva se numește azi Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, mănăstire de bărbați a Patriarhiei Ierusalimului, vizitată adesea de pelerini ruși.