Gheorghe Konisski

Sfântul Ierarh Gheorghe Konisski, arhiepiscopul Mohilevului, Mstislavului și Orșei, a fost unul dintre cei mai învățați ierarhi ai secolului al XVIII-⁠lea: profesor și rector al Academiei de la Kiev, filosof, teolog, predicator și scriitor. Vreme de aproape două decenii a fost singurul episcop ortodox din Uniunea polono-⁠lituaniană și a apărat cu toată puterea credința ortodocșilor din Belarus, aflați atunci în mare strâmtorare. Biserica îl cinstește ca pe un păstor mărturisitor și dascăl al credinței.

Familia și anii de școală

S-⁠a născut la 20 noiembrie 1717, la Nejin, în regimentul de cazaci de la Cernigov, și a primit la botez numele Grigorie. Se trăgea din neamul Konisski, o familie de fruntași cazaci. Tatăl său, Iosif, fusese subofițer al unei sotnii din oștirea zaporojeană, iar din 1727 a fost primar al Nejinului.

În 1728 a intrat la Academia Teologică din Kiev, pe care a încheiat-⁠o în 1743 „cu laudă deosebită”. A învățat acolo latina, poloneza, greaca, ebraica și germana și a început să scrie versuri.

Monah și profesor la Kiev

La 11 august 1744 a fost tuns în monahism în Lavra Peșterilor din Kiev, primind numele Gheorghe. În 1744-1746 a fost predicator al Lavrei, iar din 1745 a predat poetica la Academie. Din 1747 a fost profesor de filosofie și teologie și prefect al Academiei, fiind hirotonit și ieromonah. La 1 august 1751 a devenit arhimandrit al Mănăstirii Frăției din Kiev, iar în 1751-1752 rector al Academiei.

În 1746 a scris drama „Învierea morților”, jucată la Academie în 1747. Pornind de la pilda evanghelică a bogatului nemilostiv și a săracului răbdător, care după moarte ajung unul în iad, celălalt în rai, piesa cuprindea și o critică socială, foarte vie într-⁠o vreme în care fruntașii cazaci luau pământurile cazacilor mai săraci. I s-⁠au adăugat cinci intermedii scrise în graiul viu al poporului, pline de umor ucrainean. Versurile sale sunt în stil baroc, iar în predici a preferat un stil mai simplu, clasic.

Filosoful și teologul

În cursurile sale de filosofie ținute în latină, în anii 1749-1751, Gheorghe Konisski arăta că cunoaște gânditori din felurite școli și epoci. Învăța că natura, creată de Dumnezeu, este principiul lăuntric al mișcării și al odihnei lucrurilor și că materia, odată creată la începutul lumii, nu se naște și nu piere, ci rămâne așa cum a fost făcută. Le vorbea studenților despre descoperirile astronomiei din vremea sa și explica multe fenomene ale naturii prin cauzele lor firești. Avea încredere în puterea minții omenești, deși îi recunoștea limitele.

Ca profesor de teologie, a fost primul dintre învățații Academiei de la Kiev care a expus teologia în chip sistematic. Mitropolitul Macarie (Bulgakov), istoricul Bisericii Ruse, scria că i-⁠a întrecut fără îndoială pe toți înaintașii și urmașii săi.

Episcop în Uniunea polono-⁠lituaniană

La 14 octombrie 1754 a murit pe neașteptate episcopul ortodox al Belarusului, ultimul ierarh ortodox din Uniunea polono-⁠lituaniană. Mitropolitul unit Florian Hrebnicki a încercat atunci să desființeze eparhia și să o alipească scaunului unit de Poloțk, sprijinindu-⁠se pe un privilegiu fals atribuit regelui Sigismund al III-⁠lea. Împărăteasa Elisabeta a Rusiei s-⁠a împotrivit, iar regele August al III-⁠lea a întărit drepturile ortodocșilor asupra eparhiei Mstislavului, Mohilevului și Orșei. Ca nou episcop a fost ales Gheorghe Konisski.

La 20 august 1755 a fost hirotonit episcop al Mohilevului în catedrala Sfânta Sofia din Kiev, de către mitropolitul Timotei (Șcerbațki) al Kievului, episcopul Iraclie (Komarovski) al Cernigovului și episcopul Ioan (Kozlovici) al Pereiaslavului. La 26 octombrie a intrat în Mohilev.

Ortodocșii din Uniune erau atunci aproape în afara legii. Noul episcop a luptat pentru egalitatea în drepturi a credincioșilor de toate mărturisirile și s-⁠a îngrijit de luminarea clerului, ca preoții să-⁠și poată învăța la rândul lor turma. A cerut ajutor de la Sfântul Sinod al Rusiei pentru refacerea catedralei Schimbării la Față din Mohilev, aflată în stare jalnică, și a primit în acest scop 10.000 de ruble. În 1762 a sfințit catedrala renovată. A ridicat și a reînnoit biserici, a zidit o clădire pentru consistoriu și o reședință episcopală, a pus în ordine actele eparhiei și a întemeiat prima ei arhivă.

A refuzat să hirotonească oameni fără carte. În 1757 a trimis întregului cler o scrisoare pastorală, la care a adăugat un manual și un catehism. În același an a pus temelia seminarului din Mohilev, care a început să funcționeze după aprobarea Sinodului, și a deschis o tipografie la reședința episcopală, unde a tipărit catehismul arhiepiscopului Teofan al Novgorodului. A înființat școli parohiale la Bîhov, Gomel, Mstislav, Orșa, Rogaciov și în alte locuri. A predicat neîncetat, ca să răspundă predicatorilor iezuiți și dominicani, iar contemporanii îl socoteau un predicator strălucit.

Prigoniri și primejdii

Lucrarea sa a stârnit împotrivirea unei părți a nobilimii și a clerului catolic. În vara anului 1759, la Orșa, a fost scos cu sila din biserică în timpul slujbei și a trebuit să se ascundă într-⁠o mănăstire, pe care mulțimea a împresurat-⁠o cu gând să-⁠l omoare. A scăpat în taină, ascuns într-⁠o căruță țărănească acoperită cu bălegar. În 1760, la îndemnul unui paroh catolic și al iezuiților din oraș, reședința episcopală și seminarul au fost atacate, câțiva seminariști au fost răniți, iar episcopul s-⁠a adăpostit într-⁠o pivniță. În 1759 și 1760 s-⁠au făcut și încercări de a-⁠l ucide.

Descurajat de aceste lupte, în 1762 a cerut Sinodului să fie mutat în altă eparhie, iar Sinodul i-⁠a propus scaunul Pskovului. Noua împărăteasă, Ecaterina a II-⁠a, nu a îngăduit însă mutarea.

Apărătorul ortodocșilor

În 1762 a fost la Moscova, la încoronarea Ecaterinei a II-⁠a, și la 10 octombrie a rostit înaintea ei un cuvânt în care o ruga să-⁠i apere pe ortodocșii din Polonia. A rămas apoi la Sankt Petersburg până în 1765. În 1765 a rostit un cuvânt răsunător în apărarea ortodocșilor înaintea noului rege Stanislaw August Poniatowski și a trimis guvernului polonez un memoriu despre starea ortodocșilor din toate eparhiile apusene. Se sprijinea pe numeroase documente istorice și acte juridice care le garantau drepturile.

Fără a fi conducătorul oficial al Confederației de la Sluțk, a fost unul dintre conducătorii ei de fapt. Cu sprijinul Rusiei și în alianță cu protestanții, a obținut la dieta din 1767-1768 ca romano-⁠catolicii, unitii, ortodocșii și protestanții să fie egali în multe drepturi. În 1767 a publicat la Varșovia o lucrare despre drepturile și libertățile credincioșilor de rit grecesc-⁠răsăritean din Polonia și Lituania. Istoriografia poloneză îl socotește o unealtă a politicii Ecaterinei a II-⁠a și îl acuză chiar că ar fi încurajat răscoala țărănească din 1768. Confederația de la Bar nu a recunoscut hotărârile dietei, iar în războiul civil care a urmat episcopul a trebuit să se retragă la Smolensk, întorcându-⁠se la Mohilev abia după prima împărțire a Poloniei, în 1772.

Arhiepiscop în Imperiul Rus

După 1772 Belarusul răsăritean a trecut în stăpânirea Rusiei, iar Gheorghe s-⁠a numit de atunci episcop al Mohilevului, Mstislavului și Orșei. În 1780 a pus la Mohilev temelia bisericii Sfântului Drept Iosif, în prezența împărătesei Ecaterina a II-⁠a și a împăratului Iosif al II-⁠lea al Austriei. A obținut un decret care îngăduia trecerea la Ortodoxie a parohiilor unite rămase fără preot. În următorii trei ani au revenit la Ortodoxie 112.578 de uniți.

La 22 septembrie 1783 a fost ridicat la treapta de arhiepiscop și numit membru al Sfântului Sinod. În 1784 a propus înființarea unei eparhii ortodoxe în Polonia, cu reședința la Sluțk, și l-⁠a recomandat ca episcop pe vechiul său colaborator, egumenul Victor (Sadkovski), care condusese multă vreme seminarul din Mohilev. Propunerea a fost primită în 1785 și a întărit mult poziția ortodocșilor din Polonia. În 1780 a reorganizat seminarul, deschizând clase de teologie și filosofie, iar în 1785 i-⁠a ridicat o nouă clădire cu etaj.

Scriitorul și predicatorul

A scris mai multe cărți, între care cea mai cunoscută a fost îndrumarul pentru preoți „Despre îndatoririle presbiterilor de parohie”, tipărit de patru ori în timpul vieții sale. A mai scris o istorie a eparhiei Mohilevului, o lucrare care arăta că până la sfârșitul secolului al XVI-⁠lea nu a existat în Rusia nicio unire cu Biserica Romei, tratate de teologie dogmatică și morală, manuale de poetică și filosofie și scrieri polemice. Scria în latină, rusă și poloneză. A strâns cu dragoste vechi scrieri: biblioteca sa număra 1.269 de cărți și 241 de manuscrise și documente. Multă vreme i s-⁠a atribuit „Istoria rușilor”, dar cercetarea de astăzi a respins această paternitate.

Predicile sale mustrau cu asprime păcatele oamenilor și atingeau rănile sociale ale vremii: judecăți nedrepte, legi răstălmăcite, nepăsarea puternicilor. Nu i-⁠a cruțat nici pe clerici: îi mustra pe preoții leneși care nu-⁠și învață poporul și pe monahii fățarnici care făgăduiesc post și trăiesc în îndestulare. Poetul Pușkin îl socotea unul dintre cei mai vrednici de amintire oameni ai secolului al XVIII-⁠lea și spunea că predicile lui sunt simple, chiar aspre, ca învățăturile vechilor părinți, dar că sinceritatea lor te cucerește.

Sfârșitul

A trecut la Domnul la Mohilev, la 13 februarie 1795 (2 februarie după calendarul vechi). A fost îngropat în biserica Mântuitorului din Mohilev, pe care o terminase și o sfințise el însuși. Pe mormânt s-⁠a pus o placă de aramă cu un epitaf în versuri scris chiar de el, în care își rezuma viața: s-⁠a născut la Nejin, a învățat la Kiev, la treizeci și opt de ani a devenit arhiereu, șaptesprezece ani s-⁠a luptat cu lupii, iar douăzeci și doi a păstorit în pace oile, ajungând pentru ostenelile sale arhiepiscop și membru al Sinodului. Se asemăna pe sine cu un cal de poștă care a alergat fără odihnă.

Cinstirea

Chipul arhiepiscopului Gheorghe se află printre marile personalități ale istoriei rusești pe monumentul Mileniului Rusiei, ridicat la Novgorod în 1862. O stradă din Mohilev îi poartă numele, iar în 2021 s-⁠a pus acolo temelia unui monument al său.

Cercetarea pentru canonizare a trecut prin comisia sinodală de la Moscova în 1992 și 1993, care a cerut mai multe materiale. În 1993 Sinodul Exarhatului Belarusului l-⁠a trecut în rândul sfinților cinstiți local, și i s-⁠au alcătuit slujbă și acatist. Cinstirea lui s-⁠a întins și în Ucraina, mai ales în eparhia Cernigovului, unde se născuse. La 30 noiembrie 2017 Soborul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse a hotărât cinstirea sa în toată Biserica, cu prăznuirea la 24 iulie, adică 6 august după calendarul nou.