Guillaume de Gellone

Sfântul Cuvios Guillaume de Gellone a fost conte de Toulouse și bun ostaș al lui Carol cel Mare, apoi călugăr în mănăstirea întemeiată de el la Gellone, azi Saint-⁠Guilhem-⁠le-⁠Désert. A adormit în 812 sau 814. Este pomenit la 28 mai.

Ostașul

S-⁠a născut în nordul Franței de azi, în jurul anului 755, ca fiu al lui Thierry, conte de Autun, și al Aldanei. Era rudă cu Carol cel Mare și și-⁠a petrecut tinerețea la curtea lui. În 788 contele Chorso al Toulouse-⁠ului a fost prins de baschi și silit să jure credință ducelui Gasconiei; după eliberare, Carol cel Mare l-⁠a înlocuit, în 790, cu vărul său Guillaume, care a reușit să-⁠i supună pe gasconi. În 793 emirul Hisham a chemat la război sfânt împotriva creștinilor din nord, iar jumătate din oastea lui a pătruns în Languedoc până la Narbonne. Guillaume a înfruntat-⁠o și a învins-⁠o, iar apoi, întâlnind-⁠o din nou lângă râul Orbieu, a fost înfrânt, dar rezistența lui îndârjită a istovit oastea musulmană atât de mult încât aceasta s-⁠a retras în Spania. În 801 a condus, alături de Ludovic, regele Aquitaniei, o mare expediție care a cucerit Barcelona.

Monahul

În 804 a întemeiat mănăstirea de la Gellone, lângă Lodève, a dăruit-⁠o cu bunuri și a pus-⁠o sub îndrumarea generală a lui Benedict de Aniane, a cărui mănăstire era aproape. Între darurile lui s-⁠a numărat o părticică din Sfânta Cruce, primită de la vărul său Carol cel Mare, care o avea, după Viață, de la patriarhul Ierusalimului. În 806 s-⁠a retras ca monah la Gellone și a murit acolo, în 812 sau 814. Se spune că, la moartea lui, clopotele din Orange au sunat singure. Testamentul său de la 28 ianuarie 804 pomenește pe cele două soții ale lui, Cunegonda și Witburgis, părinții morți, frații și surorile, patru copii și un nepot. A fost trecut între sfinți în 1066 de papa Alexandru al II-⁠lea.

Cinstirea

Atât de mulți pelerini veneau la Gellone, încât trupul lui a fost scos din locul smerit din pridvor și așezat într-⁠un loc de cinste, sub cor, spre nemulțumirea mănăstirii Aniane. Mănăstirea era un popas de seamă pe drumul spre Santiago de Compostela. Legenda lui a crescut în veacul al XII-⁠lea și a dat naștere unui întreg ciclu de cântece de gestă, în care este numit Fièrebrace și marchizul cu nasul scurt. Viața lui a fost pusă ca pildă de credincioșie față de împărat.