Hudion din Sevastia

Sfântul Mucenic Hudion din Sevastia este unul dintre Sfinții Patruzeci de Mucenici din Sevastia Armeniei. Calendarul îl arată numai prin numele lui în șirul celor patruzeci, așa că dăm aici povestea întregii cete.

După ce Constantin cel Mare a dat în 313 legea libertății credinței, cu care s-⁠a învoit și coîmpăratul lui, Liciniu, acesta a rămas totuși un păgân convins și în partea lui de împărăție a vrut să stârpească creștinismul, chiar și din oștire, pe care se temea să nu-⁠l trădeze în războiul cu Constantin. Prin anul 320, în Sevastia, în Armenia, un comandant, Agricolau, aprig apărător al păgânismului, avea sub el o ceată de patruzeci de capadocieni, viteji, ieșiți învingători din multe bătălii. Toți erau creștini. Pentru că au refuzat să aducă jertfă zeilor, Agricolau i-⁠a închis. Ei s-⁠au rugat cu sârguință și într-⁠o noapte au auzit un glas: cel ce va răbda până la sfârșit se va mântui. A doua zi, Agricolau a folosit lauda, apoi a poruncit să fie puși în lanțuri, dar cel mai în vârstă dintre ei, Chirion, i-⁠a spus că împăratul nu i-⁠a dat dreptul să-⁠i pună în fiare, iar comandantul, încurcat, i-⁠a dus în temniță fără lanțuri. După șapte zile a sosit în Sevastia dregătorul Lisie, care i-⁠a judecat. Sfinții au răspuns hotărât că el poate să le ia nu numai gradul militar, ci și viețile, căci nimic nu le este mai scump decât Hristos Dumnezeu. Lisie a poruncit să fie loviți cu pietre, dar pietrele au zburat pe alături, iar cea aruncată de Lisie l-⁠a lovit pe Agricolau în față. În temniță ostașii au petrecut noaptea în rugăciune și au auzit iar glasul Domnului: cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va învia; îndrăzniți și nu vă temeți, căci veți primi cununi nestricăcioase.

Era iarnă și ger mare. Sfinții au fost dezbrăcați, duși la un lac din apropiere și lăsați sub pază toată noaptea pe gheață, iar pe mal s-⁠a încălzit o baie ca să-⁠i ispitească. Pe la ora întâi a nopții, când frigul a devenit de nesuportat, unul dintre ei a fugit spre baie, dar abia a trecut pragul, că a căzut mort. Pe la ora a treia Domnul le-⁠a trimis alinare: s-⁠a făcut lumină, gheața s-⁠a topit, apa lacului s-⁠a încălzit. Dintre paznici veghea doar unul, Aglaie. Privind spre lac, a văzut deasupra capului fiecărui mucenic o cunună luminoasă; a numărat treizeci și nouă și a înțeles că cel fugit și-⁠a pierdut cununa. Și-⁠a trezit tovarășii, și-⁠a lepădat hainele și a spus că și el este creștin, apoi s-⁠a alăturat mucenicilor și s-⁠a rugat: Doamne Dumnezeule, cred în Tine, în care cred acești ostași; numără-⁠mă și pe mine cu ei, ca să pătimesc cu robii Tăi.

Dimineața chinuitorii au văzut cu mirare că mucenicii sunt vii, iar paznicul lor Aglaie slăvește cu ei pe Hristos. I-⁠au scos din apă, le-⁠au zdrobit fluierele picioarelor și i-⁠au aruncat în foc. Mama celui mai tânăr, Meliton, îl îndemna să rabde până la capăt. Trupurile au fost puse în care și duse la ardere. Tânărul Meliton mai respira și a fost lăsat pe pământ; mama l-⁠a ridicat și l-⁠a dus pe umeri în urma carului, iar când a dat ultima suflare, l-⁠a așezat lângă ceilalți. Oasele arse au fost aruncate în apă, ca să nu fie adunate de creștini. După trei zile mucenicii i s-⁠au arătat în vis fericitului Petru, episcopul Sevastiei, și i-⁠au poruncit să îngroape rămășițele lor; episcopul, cu câțiva clerici, le-⁠a adunat noaptea și le-⁠a îngropat cu cinste.

Numele lor s-⁠au păstrat. Pomenirea celor patruzeci de mucenici este una dintre cele mai cinstite sărbători, iar la 9 martie pe stil vechi (22 martie pe stil nou), în ziua lor, se dezleagă din strășnicia Postului Mare și se slujește Liturghia Darurilor mai înainte sfințite.