Iachint Pitatelev

Sfântul Cuvios Mucenic Iachint Pitatelev, monah, s-⁠a născut în 1882 în gubernia Perm, în așezarea Ust-⁠Aktaiski din ținutul Verhotur, într-⁠o familie de țărani ai căror strămoși fuseseră primii locuitori și ctitori ai orașului Verhotur. Pe numele din lume se numea Ilie Ivanovici Pitatelev. A fost ucis de bolșevici la 30 octombrie 1918, odată cu monahul Calist Oparin, pentru că au refuzat să se lepede de Hristos.

Familia și chemarea

Familia Pitatelev este una dintre cele cinstite din Verhotur și a ajuns pe Ural la începutul veacului al XVII-⁠lea, la chemarea crainicilor țarului, când s-⁠a pornit, în 1598, zidirea orașului. Neamul se deosebea prin credință tare, cucernicie și milostenie; ajutorul pentru Biserică a sporit odată cu înavuțirea familiei, legată de goana după aur de pe Ural. Pitatelevii s-⁠au mutat la Verhotur, lângă biserica Semnului, unde tatăl lui Ilie, Ioan, a avut patru fii: Osip, Grigorie, Maxim și Ilie. Cucernicia tatălui, evlavia mamei, ținerea tuturor obiceiurilor bisericești, mersul la slujbe, postul și rugăciunea au lăsat urme adânci în sufletele copiilor, mai ales în al celui mai mic, Ilie. Încă din copilărie era slab de sănătate. Familia avea o fermă pe râul Kamenka, în Mic Aktai, nu departe de pustia mănăstirii, unde se nevoia schimonahul Ilie Ceboțarev. Mica pustie Aktai se afla la 22 de verste de mănăstire și de oraș și fusese întemeiată pe locul primelor nevoințe ale bătrânului. Ilie Pitatelev a putut vedea de aproape viața ascetică a bătrânului și a auzit povestiri despre înainte-⁠vederea lui; lucrul acesta a hotărât viața tânărului. Frații mai mari au învățat la școala bisericească a mănăstirii, s-⁠au căsătorit, au avut familii numeroase (Grigorie a avut zece copii) și au făcut negoț, ajutând la podoaba bisericilor și la zidirea catedralei Înălțării Sfintei Cruci din Verhotur. Ilie a ales „partea cea bună”.

La 12 octombrie 1912, sub înrâurirea bătrânului Ilie, a intrat în mănăstirea de bărbați Sfântul Nicolae din Verhotur. În lista fraților scria despre el că este „priceput la ascultări”. Despre cei șase ani de viață în mănăstire nu se știe aproape nimic; în raportul egumenului, arhimandritul Xenofont (Medvedev), pe 1918 este descrisă numai moartea lui mucenicească. La 25 iunie 1917 a primit tunderea cu numele Iachint. A fost trimis la ascultare în Mica pustie Aktai, unde a fost bucătar, citeț și psalmist.

Anii prigoanei

După 1917 mănăstirea a fost ocupată și jefuită de ostași ai armatei roșii. Bolșevicii au fost deranjați mai ales de faptul că în mănăstire se odihneau pe față moaștele Sfântului Drept Simeon din Verhotur. La 17 august 1918 (stil vechi) a venit în mănăstire președintele Comisiei extraordinare de anchetă, A. V. Saburov, cu un detașament, și a cerut să fie deschise moaștele. Datorită apărării jertfelnice a egumenului, mâna sacrilegă nu a atins sfintele moaște. Saburov a căzut în aceeași săptămână de pe cal și și-⁠a rupt clavicula; după suferință s-⁠a căit, a venit la arhimandritul Xenofont și l-⁠a rugat cu lacrimi să-⁠l ierte, apoi a venit în mănăstire, s-⁠a rugat cu lacrimi la moaște și a făgăduit să nu mai îngăduie sacrilegii. Frații au suferit însă jefuirea averii, percheziții și batjocuri, iar slujbele nu mai puteau fi făcute în unele biserici. În ciuda acestora, viața duhovnicească a mănăstirii s-⁠a întărit, cu rugăciune cu lacrimi și împărtășiri dese.

În octombrie 1918 au intrat în Verhotur trupele amiralului Kolceak, iar roșii s-⁠au retras pe râul Aktai, oprindu-⁠se aproape de pustia Mic Aktai. Egumenul i-⁠a binecuvântat pe monahii Calist (Oparin) și Iachint să se mute în pustie și să o păzească, pe cât posibil, de jaf; Iachint a fost ales nu întâmplător, căci locurile îi erau cunoscute din copilărie. Când schimonahul mărturisitor Ioan Kevroletin și monahul Aaron au plecat la mănăstire cu antimisul și Sfintele Daruri, au rămas la ascultare Iachint și Calist. La 25 octombrie 1918 au venit ostași roșii și au făcut percheziție; au spart podeaua amvonului și au căutat comoara în altar, aruncând obiectele slujbei. Mâniați de căutarea zadarnică, i-⁠au acuzat pe Iachint și Calist de activitate de spionaj și i-⁠au arestat. I-⁠au dus prin păduri până la linia frontului, apoi cu trenul pe Calea ferată Bogoslovsk până la gara Karelino. După martorii din același vagon, bolșevicii le-⁠au cerut să se lepede de Hristos în văzul călătorilor, în schimbul libertății. Mucenicii au respins hotărât și au fost împușcați la 30 octombrie lângă gara Karelino. Trupurile au fost duse într-⁠o mlaștină din apropiere și acoperite cu pământ. După retragerea roșiilor, trupurile au fost aflate. La 23 noiembrie au fost aduse în mănăstire, iar la 25 noiembrie arhimandritul Xenofont a săvârșit slujba de înmormântare. Au fost îngropați în cimitirul fraților de lângă biserica Sfântului Neofit, lângă mormântul bătrânului lor Ilie. În anii treizeci biserica și cimitirul au fost nimicite.

Prin hotărârea Sfântului Sinod din 17 iulie 2002 numele lui a fost trecut în Soborul noilor mucenici și mărturisitori ai Rusiei. Este pomenit la 30 octombrie, la 7 februarie, în Soborul noilor mucenici și mărturisitori ai Bisericii Ruse, și la 11 februarie, în Soborul sfinților din Ekaterinburg (stil nou, ultima zi schimbătoare).