Iacob, fratele Domnului

Sfântul Iacob, fratele Domnului, numit și Iacob cel Drept, a fost întâiul episcop al Ierusalimului, unul dintre cei șaptezeci de apostoli și scriitorul Epistolei sobornicești ce poartă numele lui. Biserica îl numește „frate al Domnului” și sfințit mucenic, pentru că a primit cununa muceniciei la Ierusalim, în jurul anului 62. Îl pomenește la 23 octombrie, iar în duminica de după Nașterea Domnului, împreună cu proorocul David și cu Sfântul Iosif.

Fratele Domnului

Evangheliile după Marcu și Matei îi numesc pe Iacob, Iosif, Simon și Iuda frații lui Iisus, împreună cu alte surori (Marcu 6, 3; Matei 13, 55). Biserica Ortodoxă învață că ei nu au fost copiii Maicii Domnului, ci fiii lui Iosif din prima căsătorie, așa cum spune Protoevanghelia lui Iacov, de aceea Iacob este numit „frate al Domnului”, adică după lege. În Biserica Romano-⁠Catolică, sfântul este de obicei identificat cu Iacob al lui Alfeu, iar în alte tradiții este socotit văr al Domnului. Biserica Ortodoxă îl deosebește de apostolul Iacob al lui Alfeu, ca și de apostolul Iacob al lui Zevedeu, după Evanghelie (unde frații Domnului sunt deosebiți de cei doisprezece) și după scrierile lui Eusebiu al Cezareei, Chiril al Ierusalimului, Epifanie al Ciprului și Ieronim.

Iacob nu L-⁠a urmat pe Domnul în timpul propovăduirii Sale. Sfântul Pavel scrie însă că Iisus cel înviat i S-⁠a arătat lui (1 Corinteni 15, 7). După tradiție, Domnul Însuși l-⁠a așezat episcop al Ierusalimului. Pavel povestește că după trei ani de la convertirea sa s-⁠a dus la Ierusalim și i-⁠a întâlnit pe Petru și pe „Iacob, fratele Domnului” (Galateni 1, 18 și 19). Mai apoi îl numește, împreună cu Petru și Ioan, unul dintre „stâlpii” Bisericii (Galateni 2, 9).

Episcopul Ierusalimului

Iacob nu a călătorit ca ceilalți apostoli prin țări străine. A rămas în Ierusalim, învățând și slujind cam treizeci de ani, și a fost pentru mulți un părinte al Bisericii-⁠mamă. Când Petru a scăpat minunat din închisoare, a trimis vorbă: „Vestiți lui Iacob și fraților acestea” (Faptele Apostolilor 12, 17). Iacob a avut un rol hotărâtor la Sinodul Apostolic din Ierusalim, din jurul anului 50. După Petru, Pavel și Barnaba, el a vorbit ultimul și a propus ca neamurile care se întorc la Dumnezeu să nu fie împovărate cu legea lui Moise, ci să se ferească de jertfele idolești, de sânge, de animalele sugrumate și de desfrânare (Faptele Apostolilor 15). Hotărârea lui a fost primită de apostoli și de prezbiteri și trimisă tuturor Bisericilor. Când Pavel a venit ultima dată la Ierusalim, a mers la Iacob, iar prezbiterii i-⁠au arătat câte mii de iudei crezuseră (Faptele Apostolilor 21, 18 și 20).

Viața lui de nevoință

Eusebiu al Cezareei, urmând pe Egesip, scrie că Iacob a fost sfânt din pântecele mamei sale, nu a băut vin și băuturi îmbătătoare, nu a mâncat carne, nu și-⁠a tăiat părul, nu s-⁠a uns cu untdelemn, nu a făcut baie și a purtat numai haine de in. Intra singur în templu și se ruga în genunchi pentru popor, atât de mult încât genunchii lui s-⁠au făcut aspri, ca ai cămilei. Din pricina vieții sale, toți îl numeau „Dreptul” și „sprijin al poporului”, nu doar creștinii, ci și iudeii.

Mucenicia

Influența sa mare i-⁠a neliniștit pe arhiereii iudei. În jurul anului 62, în răstimpul dintre moartea guvernatorului Festus și sosirea urmașului său, Albinus, arhiereul Anania, un saducheu, a adunat sinedriul. Istoricul Iosif Flaviu scrie că Iacob, „fratele lui Iisus, zis Hristos”, a fost dat spre uciderea cu pietre. Egesip, care a scris în veacul al doilea, povestește însă altfel, iar tradiția Bisericii a păstrat mai ales relatarea lui.

După aceasta, cărturarii și fariseii l-⁠au dus pe aripa templului și l-⁠au întrebat despre Cel Răstignit. Iacob a răspuns cu glas tare că Fiul Omului ședea în ceruri, de-⁠a dreapta Puterii, și va veni pe norii cerului. Mulțimea de creștini a strigat: „Osana Fiului lui David”, iar cărturarii l-⁠au aruncat jos. Iacob a mai putut să se ridice în genunchi și s-⁠a rugat: „Doamne, iartă-⁠i, că nu știu ce fac.” Dușmanii au început să-⁠l lovească cu pietre. Un preot din neamul recabiților a strigat: „Ce faceți? Dreptul se roagă pentru voi.” În clipa aceea un postăvar l-⁠a lovit în cap cu maiul și l-⁠a omorât. Mulți creștini au fost uciși împreună cu el.

Se spune că a fost îngropat lângă templu. Iosif Flaviu, când vorbește despre cauzele căderii Ierusalimului, petrecută peste câțiva ani, pomenește și uciderea dreptului Iacob.

Epistola și Liturghia

Epistola lui Iacob este una dintre cele șapte epistole sobornicești. A fost scrisă pentru a mângâia și întări pe cei din Israel care crezuseră în Hristos și pentru a-⁠i feri de gândul greșit că ar fi de ajuns credința fără fapte: „Credința fără fapte moartă este” (Iacob 2, 26). Tot de la el vine îndemnul: „Fiți împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători” (Iacob 1, 22). Epistola vorbește și despre ungerea cu untdelemn a bolnavilor.

Tradiția atribuie Sfântului Iacob cea mai veche rânduială a Dumnezeieștii Liturghii, numită Liturghia Sfântului Iacob, pe care Ierusalimul o mai slujește și azi în ziua lui. Din aceasta s-⁠au dezvoltat mai târziu liturghiile Sfântului Vasile cel Mare și a Sfântului Ioan Gură de Aur.

Cinstirea

Troparul Bisericii îl cinstește pe Iacob ca ucenic al Domnului, ca mucenic, ca frate al Domnului cu îndrăznire în rugăciune și ca ierarh. Este pomenit la 23 octombrie, în duminica de după Nașterea Domnului, împreună cu David și Iosif, și la 4 ianuarie, în Soborul celor șaptezeci de apostoli. Biserica Sfântului Iacov din Ierusalim este vizitată și azi de pelerini.