Iacov al Rostovului

Sfântul Iacov a fost episcop al Rostovului, mort la 27 noiembrie 1392, și a întemeiat mănăstirea Zămislirii (azi Spaso-⁠Iakovlevski) pe malul lacului Nero. A fost numărat între sfinți, ca ierarh, în 1549, de al doilea Sinod de la Macarie. Este pomenit la 27 noiembrie, cu slujbă mare.

Episcopul

În tinerețe a primit tunderea în monahism la mănăstirea Kopîr de pe râul Uhtoma și a ajuns apoi egumen acolo. În 1386 a fost hirotonit episcop al Rostovului. În 1389 a fost izgonit din scaun. Pricina a fost nemulțumirea boierilor față de hotărârea lui de a o ierta pe o femeie osândită la moarte și de a o trimite la pocăință într-⁠o mănăstire. După izvorul sârb, o femeie prinsă în păcat fusese osândită la moarte de cneazul și boierii Rostovului. În nevoia ei, ea a alergat la picioarele lui Iacov, rugându-⁠l s-⁠o scape de moarte. Sfântul Iacov s-⁠a îndurat de ea și nu a dat-⁠o spre a i se împlini pedeapsa cu moartea, ci i-⁠a rânduit un loc anume pentru pocăință până la sfârșitul vieții. Aceasta l-⁠a mâniat pe cneazul Rostovului și pe popor, care l-⁠au izgonit pe episcop.

Plecând din Rostov, Iacov s-⁠a așezat pe malul lacului Nero, unde a întemeiat mănăstirea Zămislirii (azi Spaso-⁠Iakovlevski). După izvorul sârb, părăsind orașul, a ajuns pe malul lacului Rostov, și-⁠a scos mantia arhierească, a pus-⁠o pe apă, s-⁠a închinat, a stat pe ea și a pornit pe lac. După ce a trecut cam doi kilometri, a ieșit la mal la locul unde se află azi mănăstirea Iakovlevski, a ridicat acolo o colibă și a trăit în ea. Cu vremea a adunat acolo o frăție de monahi și a ridicat chilii și o biserică în numele Zămislirii Sfintei Ana. A murit la 27 noiembrie 1392 și a fost îngropat în biserica Zămislirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a mănăstirii pe care a întemeiat-⁠o, care din cinstea lui se numește Iakovlevski. În biserica Iakovlevski se află un ansamblu de mormânt peste moaștele sfântului.

Despre viața lui și despre date

Vieți mai târzii povestesc că Iacov a luptat cu erezia iconoclastă a unui oarecare Marcian, ivit la Rostov la sfârșitul secolului al XIV-⁠lea. Povestea aceasta s-⁠a născut din pricină că vechea viață a sfântului, alcătuită cel mai târziu la mijlocul secolului al XVI-⁠lea, nu s-⁠a păstrat (nu o cunoștea nici Dimitrie al Rostovului când alcătuia Mineiele-⁠Cetii). Hagiografii au folosit pentru viața lui fragmente din slujba sfântului, alcătuită din împrumuturi din slujba Sfântului Vucol (mort în jurul anului 100, pomenit la 6 februarie), care a luptat cu ereticul Marcian din secolul I, și din slujba Sfântului Ștefan din Surozh (secolul VIII, pomenit la 15 decembrie), care a fost împotriva împăratului iconoclast Constantin Copronim.

Deși în hagiografie s-⁠au statornicit anii păstoririi lui Iacov între 1386 și 1390, ei trezesc îndoieli. În primul rând, Iacov nu putea fi pus în 1386, căci în acea vreme nu era mitropolit: Pimen, capul canonic al Bisericii Ruse, se afla la Constantinopol, ca să răspundă la judecata patriarhală, plecat din Moscova la 9 mai 1385. Chiprian, care se împotrivea dreptului lui Pimen la scaunul mitropoliei Rusiei, era și el atunci la Constantinopol. Mai mult, în 1387, pe scaunul Rostovului, care de atunci a devenit arhiepiscopie, a fost pus egumenul mănăstirii Simonov, Teodor, în vremea fugii lui Pimen și a lui Teodor din Constantinopol, pe drumul spre Rusia. Cu alte cuvinte, scaunul era vacant în 1387. Ori Iacov a fost izgonit mai înainte, ori a fost pus mai târziu. Pe de altă parte, și Teodor a fost lipsit de scaun, lucru care s-⁠a putut petrece numai între 1387 și 1389.