Varlaam și Ioasaf

Cuvioșii Varlaam și Ioasaf sunt cinstiți în calendarul Bisericii ca monahul care l-⁠a adus la credința creștină pe Ioasaf, fiul unui rege al Indiei, și ca ucenicul care a lăsat tronul pentru pustie. Povestea lor, cunoscută în multe limbi, este o istorisire creștină cu rădăcini într-⁠o legendă veche, iar existența istorică a celor doi nu este dovedită. Sinaxarele slave îi pomenesc la 19 noiembrie, cel grecesc la 26 august (ambele după calendarul vechi), iar Biserica Romei i-⁠a avut în vechiul Martirolog la 27 noiembrie.

Istorisirea

După tradiție, regele Avenir al Indiei, care prigonea Biserica întemeiată acolo de Sfântul Apostol Toma, a aflat de la astrologi că unicul său fiu, Ioasaf, va deveni creștin. Ca să-⁠l ferească, regele l-⁠a închis într-⁠un palat, departe de orice vedere a bolii, a bătrâneții și a morții. Când tânărul a ieșit totuși și a întâlnit un bolnav, un orb și un bătrân, a început să se întrebe care este rostul vieții.

Atunci a venit la el monahul Varlaam, în chip de negustor de pietre scumpe, care avea, spunea el, o piatră de mare preț ce vindecă orbirea sufletului. Prin pilde, ca aceea a omului urmărit de un inorog sau a celor patru cufere, Varlaam i-⁠a vorbit despre credința creștină, iar Ioasaf a crezut și a primit Botezul.

Încercările și retragerea

Regele a încercat să-⁠și întoarcă fiul prin sfetnici păgâni, prin farmece și prin ispite, dar Ioasaf a rămas statornic. Până la urmă Avenir a primit și el credința, a lăsat tronul fiului său și a trăit ca pustnic. Ioasaf a domnit un timp ca împărat creștin, apoi a părăsit domnia, a mers în pustie și s-⁠a așezat lângă Varlaam. Acolo a petrecut ani de nevoință și s-⁠a mutat la Domnul.

Istoria textului

Cercetătorii socotesc că povestea este o adaptare creștină a legendei lui Buddha, ajunsă la creștini prin versiuni maniheiste, persane și arabe (Cartea lui Bilawhar și Budhasaf). Numele Ioasaf vine, prin arabă și georgiană, din cuvântul sanscrit bodhisattva. Cea mai veche formă creștină păstrată este romanul georgian Balavariani, din secolul al X-⁠lea, iar monahul georgian Eftimie Aghioritul l-⁠a tradus în greacă cu puțin înainte de moartea sa, în 1028. Versiunea greacă i-⁠a fost atribuită multă vreme Sfântului Ioan Damaschin, dar cercetătorii de azi nu o mai socotesc opera lui.

Din secolul al XI-⁠lea povestea s-⁠a răspândit în Europa, în latină și în limbile slave, fiind citită ca viața a doi sfinți. Pilda celor trei cufere din ea apare în „Neguțătorul din Veneția” de Shakespeare. În limba română a fost tradusă în secolul al XVII-⁠lea de Udriște Năsturel.