Iacov Tsalikis

Sfântul Cuvios Iacov Tsalikis a fost un ieromonah grec, refugiat din Asia Mică, care a trăit aproape patruzeci de ani în mănăstirea Cuviosului David Bătrânul din insula Evia (Eubeea), fiind din 1975 egumenul ei. Este socotit una dintre cele mai luminoase figuri ale monahismului grec din secolul al XX-⁠lea, cunoscut pentru asceza aspră, pentru blândețea cu care primea pe toți, pentru dragostea față de Sfânta Liturghie și pentru apropierea cu totul firească de sfinți, pe care îi socotea prietenii săi.

A trecut la Domnul în 1991, iar Patriarhia Ecumenică l-⁠a trecut în rândul sfinților în 2017. Este prăznuit la 22 noiembrie.

Copilăria și pribegia

S-⁠a născut la 5 noiembrie 1920 la Livisi, în Asia Mică, din părinții Stavros și Teodora (Teodorula) Tsalikis. Mama lui a născut nouă copii, dar din pricina lipsurilor au rămas în viață doar trei. În familie fuseseră mulți preoți. Copil fiind, a trăit Catastrofa din Asia Mică și dezrădăcinarea grecilor de acolo. Tatăl lui, ca toți bărbații creștini între doisprezece și șaizeci și cinci de ani, a fost dus în batalioanele de muncă din adâncul Anatoliei.

Prin schimbul de populații, familia, cu tatăl socotit dispărut, a ajuns în Grecia și s-⁠a așezat mai întâi în satul Agios Georgios de lângă Amfissa, unde a trăit în mare sărăcie, împreună cu alți refugiați, într-⁠o magazie. Stavros a supraviețuit însă batalioanelor de muncă, a trecut cu vaporul în Grecia și, căutându-⁠și familia și de lucru, a regăsit-⁠o la Amfissa. În 1925 familia s-⁠a mutat în satul Farakla din Evia.

Mama lui, femeie evlavioasă, l-⁠a învățat să se roage și să-⁠I slujească lui Dumnezeu. Se spune că la șapte ani știa pe de rost toată Sfânta Liturghie, deși încă nu știa să citească. Din 1927 a învățat carte, atât cea lumească, cât și cea bisericească, în biserica Sfintei Paraschiva din sat. Încă de mic a arătat dorința de a se face monah; postea și se ruga atât de mult încât sătenii îl numeau „călugărul”.

Sfânta Paraschiva

Pe un deal din afara satului se afla un paraclis al Sfintei Paraschiva. Iacov urca acolo de două ori pe zi, ca să-⁠l curețe, să aprindă candelele și să se roage la icoane. După mărturia lui, într-⁠o zi, pe când se ruga acolo, i s-⁠a arătat Sfânta Paraschiva; el s-⁠a speriat și a fugit. Câteva zile mai târziu sfânta i s-⁠a arătat din nou, iar de data aceasta nu s-⁠a mai temut. Ea i-⁠a spus că prin mâinile lui vor trece multe bogății, dar el nu se va atinge de ele. Cuvântul s-⁠a împlinit: până la sfârșitul vieții a fost cunoscut pentru dărnicia și milostenia lui fără margini. Această arătare l-⁠a pecetluit și l-⁠a întărit în hotărârea de a urma viața monahală.

Anii grei ai tinereții

În 1933 a terminat școala primară, dar din pricina sărăciei familiei nu a putut merge la gimnaziu și a muncit de mic alături de tatăl său, la câmp, în grădini și la tot felul de meșteșuguri. La cincisprezece ani s-⁠a îmbolnăvit greu, dar și-⁠a revenit.

În anii războiului i-⁠a fost încercată sănătatea, iar în 1942 și-⁠a pierdut mama. Se povestește că Teodora a aflat de la un înger că va muri în câteva zile și i-⁠a spus fiului ei, iar după două zile a trecut la Domnul. Mai înainte îi spusese că va fi sfânt și că se va putea face monah, dar numai după ce o va mărita pe sora lui, Anastasia. Iacov a fost adânc îndurerat, dar s-⁠a mângâiat după ce a văzut-⁠o în vis. În 1943 a fost luat prizonier de germani împreună cu mulți săteni și dus în satul Strofilia din Evia. În anii războiului civil, foamea și lipsurile au apăsat greu și asupra familiei lui.

În 1947 a fost chemat în armată, unde a slujit la Centrul de aprovizionare și transport din Pireu, fără să ia parte la luptele războiului civil. Și-⁠a păstrat și acolo viața de nevoință: ținea posturile Bisericii și primea învoire să meargă la slujbele din Săptămâna Mare și de Paști. Camarazii, ca să-⁠l tachineze, îl numeau „părintele Iacov”. Nu voia să facă rău nimănui, așa că ținea pe pușcă o iconiță a Sfântului Haralambie și se ruga sfântului să nu fie nevoit să lupte. A fost lăsat la vatră în 1949, anul în care tatăl lui a murit într-⁠un spital din Atena.

Intrarea în mănăstire

În 1951, după ce sora lui s-⁠a măritat, și-⁠a putut împlini făgăduința făcută mamei și a fost liber să urmeze chemarea. Voia la început să meargă în Țara Sfântă, dar înainte de plecare a cercetat mănăstirea Cuviosului David Bătrânul din Evia, unde, după mărturia lui, l-⁠a văzut pe Sfântul David împreună cu ființe și nevoitori cerești, și a hotărât să rămână acolo.

Mănăstirea era atunci aproape o ruină: în ea locuiau păstori cu animalele lor, iar cei trei monahi rămași trăiau fiecare pentru sine, fără să se îngrijească de obște. I-⁠au dat o chilie dărăpănată, fără podea și cu acoperișul găurit, încât uneori se trezea dimineața acoperit de zăpadă, și l-⁠au împins să plece. S-⁠a întors o vreme la Farakla, dar, în ciuda tuturor împotrivirilor, a revenit la mănăstire, unde făcea curățenie, lucra grădina și repara uși și acoperișuri, suportând batjocurile unuia dintre monahi.

Ieromonah

La sfârșitul lunii noiembrie 1952 a fost tuns în monahism, iar egumenul l-⁠a făcut econom al mănăstirii. La 17 decembrie același an a fost hirotonit diacon la Halkida, iar după două zile preot, de Mitropolitul Grigorie al Halkidei. Se socotea cu totul nevrednic de preoție și n-⁠a căutat niciodată vreo dregătorie, dar și-⁠a închinat viața slujirii Sfintei Liturghii, pe care o săvârșea zilnic. Unul dintre monahi a continuat să se poarte dușmănos cu el, dar egumenul îl prețuia. În 1953, cercetând împrejurimile, a descoperit peștera mică în care se nevoise odinioară Sfântul David.

Egumen și duhovnic

Încă de pe la 1970 credincioșii veneau tot mai mulți la el, iar în 1975 noul Mitropolit al Halkidei, Hrisostom Vergis, l-⁠a numit egumen. Mii de pelerini l-⁠au căutat de-⁠a lungul vieții: unii pentru spovedanie, alții pentru rugăciune, alții doar ca să-⁠i vadă chipul. Spovedea cu înțelegere și îngăduință și era aspru doar cu sine. Din darurile credincioșilor, mănăstirea, care avea atunci doar trei monahi, a putut fi refăcută: s-⁠au ridicat clopotnița, chilii, paraclise și alte clădiri trebuincioase.

Iubea mai presus de toate Sfânta Liturghie. Spunea că dacă oamenii ar vedea ce se petrece în biserică în timpul ei, n-⁠ar mai pleca niciodată de acolo. Monahii l-⁠au auzit odată rugând cu blândețe pe cineva nevăzut să se dea puțin înapoi; erau îngerii din altar, pe care îi ruga să-⁠i facă loc ca să poată tămâia Sfânta Masă. Povestea el însuși că odată nu putea ieși la Vohodul Mare din pricina celor ce vedea, iar cineva l-⁠a împins ușor de umăr spre proscomidiar; crezând că este cântărețul, s-⁠a întors și a văzut o aripă uriașă a arhanghelului așezată pe umărul lui.

Prietenul sfinților

I s-⁠au arătat mulți sfinți, iar el vorbea cu ei ca și cu niște prieteni aflați de față. Îi chema mai ales pe Sfântul David și pe Sfântul Ioan Rusul. Celor care veneau la mănăstire le spunea că adevăratul egumen de acolo este Sfântul David. Un frate începător l-⁠a auzit odată certându-⁠l aproape cu glas tare pe Sfântul David pentru că în mănăstire nu mai era hrană, spunându-⁠i că e datoria lui să-⁠i hrănească pe monahi și pe lucrători, și amenințând chiar că nu-⁠i va mai tămâia icoana la Liturghie.

De Sfântul Ioan Rusul, pe care îl numea „dumnezeiescul Ioan”, era foarte apropiat. Mergea adesea la racla lui, aprindea lumânări și se ruga, și de multe ori l-⁠a văzut pe sfânt viu acolo. Observa că, atunci când îi chema pe amândoi în nevoie, Sfântul Ioan venea mai repede, și spunea în glumă că așa e firesc, fiindcă acesta murise tânăr, iar Sfântul David bătrân.

Lupta cu vrăjmașul

Neputând să-⁠l biruiască prin gânduri și ispite, demonii l-⁠au atacat, după mărturia lui, de mai multe ori și trupește. Odată i-⁠au țintuit brațul ca să nu-⁠și poată face cruce și l-⁠au lovit peste falcă atunci când a încercat să o cheme pe Maica Domnului; când și-⁠a recăpătat puterea și a chemat-⁠o, ei s-⁠au risipit. Altă dată, pe când citea Pavecernița cu părinții, a ieșit din chilie și a văzut vrăjmașul sub chipul unei femei nerușinate; a luat icoana Maicii Domnului și, rostind rugăciunea „Sub milostivirea ta scăpăm”, l-⁠a izgonit.

Dumnezeu i-⁠a dat darul de a-⁠i izbăvi pe cei chinuiți de duhuri necurate. Îi binecuvânta cu capul Sfântului David. Demonii îl urau mai ales pentru smerenia lui: uneori îl amenințau, alteori încercau să-⁠l măgulească, strigând că este un mare sfânt, iar el le răspundea că este doar țărână și cenușă.

Din învățăturile lui se păstrează cuvântul că omul nu se sfințește prin locul în care trăiește, ci prin felul în care trăiește: poate fi cineva în Sfântul Munte și cu gândul în lume, sau în lume cu trupul și cu mintea în Sfântul Munte. Părinților le cerea să se roage cu credință și să-⁠și sfătuiască copiii cu dragoste și blândețe.

Boala

Asceza aspră i-⁠a șubrezit sănătatea încă din primii ani. Din 1956 suferea de șale; în 1964 a avut amigdale supurate, care i-⁠au îmbolnăvit și rinichii; în 1967 a fost operat de hernie inghinală și de apendicită cu peritonită și a avut probleme cu prostata. Din pricina stării îndelungate în picioare și a metaniilor a făcut flebită și a fost operat în 1974 la Atena. În 1980 i s-⁠a descoperit insuficiență cardiacă, iar la 13 noiembrie 1986, deși nu voia, i s-⁠a pus un stimulator cardiac. Postea peste măsură, în ciuda sfaturilor medicilor, iar picioarele îi slăbiseră de privegherile de toată noaptea. Ucenicilor le spunea că va pleca precum o păsărică.

Trecerea la Domnul

La 21 noiembrie 1991 a fost la Sfânta Liturghie și s-⁠a împărtășit, a spovedit câțiva oameni și s-⁠a întors în chilie. Mai târziu în aceeași zi, înconjurat de câțiva monahi și preoți, și-⁠a dat sufletul în pace, cum spusese, ca o păsărică. Pe partea de jos a unei cruci din chilia lui scrisese mai înainte: „Pomenește, Doamne, pe robul Tău Iacov ieromonahul”. La înmormântare au venit mii de credincioși, mulți dintre ei strigând că a murit un sfânt.

Minunile și cinstirea

S-⁠au adunat peste trei sute de mărturii ale credincioșilor despre vindecări, ajutoare și arătări ale lui după moarte. Între ele se numără o fotografie făcută în 1992 de un tânăr diacon din Cipru în chilia lui, pe care, la developare, a apărut chipul starețului în veșminte, și mărturia unui călător dintr-⁠un avion lovit de trăsnet deasupra Atlanticului în 2002, care spune că, după ce l-⁠a chemat pe părintele Iacov și pe Sfântul David, l-⁠a văzut pe stareț oprind căderea avionului.

La 27 noiembrie 2017, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu l-⁠a trecut în rândul sfinților. Pomenirea lui s-⁠a rânduit la 22 noiembrie (5 decembrie în calendarul iulian), a doua zi după trecerea la Domnul, care cade la praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Moaștele lui se află la mănăstirea Cuviosului David din Evia, iar Mitropolia greacă din New Jersey îl are ca ocrotitor.