Ianichit din Nicopole

Sfântul Mucenic Ianichit din Nicopole (numit și Anichita) este numărat între cei patruzeci și cinci de mucenici din Nicopole, Leontie, Mauriciu, Daniil, Antonie, Alexandru, Ianichit (Anichita), Sisiniu, Menea, Virilad și ceilalți, care au pătimit în cetatea armeană Nicopole în vremea împăratului Liciniu (307-324), coîmpărat cu Constantin cel Mare. Calendarul spune despre Ianichit doar că era între ei, de aceea povestim întâmplarea tuturor.

Liciniu a prigonit cu cruzime pe creștini și în partea lui de răsărit a dat poruncă să fie chinuiți și uciși toți cei ce nu se învoiesc să se întoarcă la păgânism. Când a început prigoana în Nicopole, peste patruzeci de urmași ai lui Hristos au hotărât să se înfățișeze de bunăvoie prigonitorilor, să mărturisească pe față credința în Fiul lui Dumnezeu și să primească chinurile. Sfinții mărturisitori erau în frunte cu Leontie, Mauriciu, Daniil, Antonie și Alexandru, cunoscuți pentru viața lor virtuoasă. Voievodul ținutului armean, Lisie, înaintea căruia au stat, s-⁠a mirat de unanimitatea și de curajul oamenilor care se osândeau de bunăvoie la chinuri și moarte. A căutat să-⁠i convingă să se lepede de Hristos și să jertfească zeilor păgâni, dar sfinții au rămas neclintiți. Ei au respins toate argumentele voievodului, dovedindu-⁠i falsitatea credinței în zeii scârboși și plini de vicii, care duc la pieire pe cei ce li se închină. Voievodul a poruncit să fie loviți mărturisitorii peste față cu pietre, apoi puși în lanțuri și aruncați în temniță.

În temniță, sfinții se bucurau și cântau psalmii lui David. Sfântul Leontie îi îmbărbăta și îi întărea pe frații lor în credință, pregătindu-⁠i pentru noi chinuri pentru credința adevărată și povestindu-⁠le despre curajul tuturor celor ce suferiseră înainte pentru Hristos. Dimineața, după ce au refuzat din nou să jertfească idolilor, sfinții au fost iar dați la schingiuiri. Sfântul Leontie, văzând suferințele mari ale mucenicilor și temându-⁠se ca unii să nu-⁠și piardă în slăbiciune inima și credința, s-⁠a rugat lui Dumnezeu să trimită tuturor sfârșitul grabnic al nevoinței.

Când sfinții mucenici cântau psalmi la miezul nopții, li s-⁠a arătat îndată un înger al Domnului și temnița a fost luminată. Îngerul le-⁠a vestit că nevoința lor se apropie de sfârșit, iar numele lor sunt deja scrise în ceruri. Doi temniceri, Menea și Virilad, care au văzut ce se întâmpla, au crezut în Hristos. A doua zi dimineața, voievodul a hotărât să omoare pe martorii lui Hristos. După chinuri cumplite au fost arși în foc, iar oasele lor aruncate în râu (în jurul anului 318). Oameni cucernici le-⁠au aflat, le-⁠au adunat și le-⁠au păstrat. Mai târziu, când Biserica lui Hristos a căpătat libertate, pe locul acela s-⁠a ridicat o biserică închinată sfinților patruzeci și cinci de mucenici.

Sunt pomeniți la 23 iulie (stil nou).