Ioan de Beverley

Sfântul Ioan de Beverley a fost episcop al Hexhamului și apoi al Yorkului, în regatul Northumbriei, în jurul anilor 700. A întemeiat o mănăstire în jurul căreia a crescut orașul Beverley și a fost cinstit ca făcător de minuni, în viață și după moarte. A adormit la 7 mai 721. Biserica Ortodoxă îl pomenește în a treia duminică după Rusalii, la Soborul sfinților din Britania și Irlanda.

Se spune că s-⁠a născut într-⁠o familie nobilă anglo-⁠saxonă la Harpham, în Yorkshire. Aceste știri au fost scrise abia după canonizare și s-⁠ar putea să nu fie sigure. Un timp a fost în comunitatea de la Whitby, sub Sfânta Hilda, după cum scrie prietenul lui, Beda Cuviosul. Poate să fi studiat la Canterbury, la Theodor sau la Adrian, nu la Oxford, cum se mai spune. A ajuns vestit predicator, și a arătat multă învățătură în tâlcuirea Scripturii.

În 687 a fost sfințit episcop de Hexham de arhiepiscopul Theodor. Beda povestește că Ioan a învățat să vorbească un băiat surd, socotită minune și una dintre cele mai vechi relatări despre educația surzilor. În 705 a fost mutat la York, cea mai de seamă episcopie din regiune. Se știe doar că a fost silitor în vizitarea parohiilor, grijuliu cu cei săraci și atent la pregătirea ucenicilor pe care îi ținea sub purtarea lui de grijă. Beda spune că el l-⁠a hirotonit diacon și preot. În jurul lui 717 sau 718 a lăsat scaunul și s-⁠a retras la mănăstirea întemeiată de el la Beverley, unde a murit la 7 mai 721.

A fost canonizat în 1037 de papa Benedict al IX-⁠lea, înainte de despărțirea dintre Răsărit și Apus, așa încât este cinstit și de Biserica Ortodoxă. În jurul lui 1066 s-⁠a scris viața lui de către Folcard, iar în secolul al XI-⁠lea sau al XII-⁠lea o povestire a minunilor lui de către William Ketel. Pelerinajul la mormântul lui a adus mare propășire orașului Beverley în Evul Mediu. Stindardul lui este pomenit din 1138 la Bătălia Stindardului, iar în 1266 s-⁠a primit ca la strângerea oștii în Yorkshire să fie de ajuns ca Beverley să trimită un om cu stindardul lui Ioan. În 1292 s-⁠a poruncit o raclă nouă, de argint aurit, iar la 25 octombrie 1307 moaștele au fost mutate în noul mormânt. Regele Eduard I îi era închinător, a înființat o capelă în Catedrala Beverley și a luat stindardul în campaniile din Scoția. După tradiție, regele Henric al V-⁠lea a atribuit biruința de la Azincourt mijlocirii lui. În Evul Mediu numele lui a fost legat și de legenda unui pustnic care a făcut păcate grele, dar a avut harul lui Dumnezeu, pomenită de Iuliana din Norwich în „Descoperirile iubirii dumnezeiești”.