Ioan din Palestina

Sfântul Cuvios Ioan din Palestina, împreună-⁠postitor al Cuviosului Simeon nebunul pentru Hristos, a fost sirian din Edesa și a trăit în veacul al VI-⁠lea. De mici îi legase o strânsă prietenie. Simeon, cel mai în vârstă, era necăsătorit și trăia cu mama lui bătrână. Ioan abia se căsătorise și trăia cu tatăl lui (mama murise) și cu tânăra soție. Amândoi veneau din familii bogate. Când Simeon avea treizeci de ani, iar Ioan douăzeci și patru, au făcut o călătorie la Ierusalim, la sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci. La întoarcere vorbeau despre căile mântuirii sufletului. Au coborât de pe cai, au trimis slugile înainte cu caii, iar ei au mers pe jos.

Ajungând la Iordan, au văzut pe mal mănăstiri așezate la marginea pustiei. În amândoi s-⁠a aprins dorința de neînfrânat să lase lumea și să-⁠și petreacă restul vieții în nevoințe monahale. Au ieșit de pe drumul pe care mergeau slugile spre Siria și, rugându-⁠se cu osârdie lui Dumnezeu, au pornit în partea opusă, spre mănăstiri. L-⁠au rugat pe Domnul să le arate ce mănăstire să aleagă și au hotărât să meargă la cea ale cărei porți vor fi deschise. În acea vreme Domnul i-⁠a vestit în vis egumenului mănăstirii, Nicon, să deschidă porțile și să primească oile lui Hristos. Cei doi prieteni, plini de bucurie, au ajuns la porțile deschise, au fost primiți cu blândețe de egumen și au rămas în mănăstire. Curând au fost tunși în monahism.

După ce au stat un timp în mănăstire, Simeon s-⁠a aprins de dorința de a-⁠și întări nevoința, de a pătrunde adânc în pustie și de a se nevoi în deplină singurătate. Ioan n-⁠a vrut să rămână în urma prietenului și a hotărât să împartă cu el truda vieții pustnicești. Domnul i-⁠a descoperit egumenului Nicon planul prietenilor, iar în noaptea în care monahii Simeon și Ioan voiau să părăsească mănăstirea, el însuși le-⁠a deschis porțile, s-⁠a rugat cu ei, i-⁠a binecuvântat și i-⁠a lăsat să plece în pustie. Începând viața pustnicească, frații duhovnicești au avut mai întâi de suferit un război puternic din partea diavolului, care le insufla întristare pentru rudele lăsate, îi înspăimânta, le aducea slăbiciune, trândăvie și lene. Simeon și Ioan, amintindu-⁠și cu tărie de jurămintele făcute la tundere și nădăjduind în rugăciunile bătrânului lor, egumenul Nicon, au mers neabătut pe calea aleasă, petrecând în rugăciune neîncetată și post aspru, sprijinindu-⁠se unul pe altul în lupta cu ispitele. După o vreme, cu ajutorul lui Dumnezeu, ispitele au încetat.

Monahii au primit de la Dumnezeu vestea că mama lui Simeon și soția lui Ioan au murit și că Domnul le-⁠a învrednicit de fericirea raiului. După aceasta, Simeon și Ioan au trăit în pustie douăzeci și nouă de ani, au atins nepătimirea desăvârșită și o înaltă treaptă duhovnicească. Cuviosul Simeon, din îndemnul lui Dumnezeu, a gândit că acum trebuie să slujească oamenilor și, pentru aceasta, să lase singurătatea pustiei și să meargă în lume. Sfântul Ioan, socotind că încă nu atinsese treapta de nepătimire a tovarășului său, a hotărât să nu părăsească pustia. Frații s-⁠au despărțit cu lacrimi. Simeon a plecat la Ierusalim, s-⁠a închinat la Mormântul Domnului și la toate sfintele locuri. Din marea lui smerenie, nevoitorul se ruga cu osârdie Domnului să-⁠l învrednicească să slujească aproapelui în așa fel ca oamenii să nu-⁠l slăvească.

Sfântul Simeon și-⁠a ales greaua nevoință a nebuniei pentru Hristos. Venind în cetatea Emesa, a rămas acolo și se purta ca un nebun, făcând fapte ciudate, pentru care era luat în râs, ocărât și bătut, și cu toate acestea făcea multe fapte bune. Scotea demoni, vindeca boli, izbăvea de moarte năprasnică, aducea pe cei necredincioși la credință, iar pe păcătoși la pocăință. Toate aceste fapte bune le făcea sub chipul nebuniei și nu primea nici laudă, nici mulțumire de la oameni. Dar cinstea mult pe fratele său duhovnicesc, Cuviosul Ioan: când vreunul dintre locuitorii cetății Emesa îl vizita pe Ioan în pustie, cerând sfat și rugăciuni, el îi trimitea mereu la „nebunul Simeon”, care putea da un sfat duhovnicesc mai bun.

Cu trei zile înainte de moarte, Sfântul Simeon a încetat să mai apară pe străzi, s-⁠a închis în coliba sa, în care nu era nimic în afară de un snop de vreascuri. După trei zile de rugăciune neîncetată, Sfântul Simeon a trecut la Domnul. Câțiva dintre săracii cetății, prieteni ai lui, nemaiîntâlnindu-⁠l, au venit la colibă și l-⁠au găsit mort. Au luat trupul și l-⁠au dus, fără cântarea obișnuită, la locul unde se îngropau fără-⁠de-⁠casă și străinii. Pe când se ducea trupul Sfântului Simeon, unii dintre locuitori au auzit o cântare bisericească minunată, fără să înțeleagă de unde vine. După Sfântul Simeon, în pustie a trecut în pace la Domnul Cuviosul Ioan. Cu puțin înainte de moarte, Sfântului Simeon i s-⁠a dat să vadă deasupra capului fratelui său duhovnicesc o cunună cu inscripția „Pentru răbdarea în pustie”.

Biserica îl pomenește la 3 august, după stilul nou.