Ioan Kevroletin

Sfântul Mărturisitor Ioan Kevroletin, ieroschimonah, s-⁠a născut la 23 mai 1875 în satul Kulakovo, ținutul Troițk, gubernia Tobolsk, în familia țăranului Afanasie Kevroletin. A învățat acasă. În 1894 a intrat ca novice la mănăstirea Înălțării Sfintei Cruci de la Kîrtom, în ținutul Irbit, gubernia Perm. A adormit în Domnul la 27 ianuarie 1961, iar în vara anului 1993 moaștele lui au fost aflate și mutate la mănăstirea Sfântul Nicolae din Verhoturie.

Viața monahală

Mănăstirea de la Kîrtom fusese întemeiată în 1878, la o sută zece verste de Irbit, pe malul râului Kîrtomka, în locuri cu păduri dese și mlaștini. O întemeiase monahul Adrian (în lume Andrei Medvedev), țăran din Perm care se nevoise un timp la Athos, și a fost ajutat de Timotei Șein, soldat pensionat. În 1891 Sfântul Sinod a recunoscut-⁠o oficial. Avea două biserici, amândouă închinate Înălțării Sfintei Cruci, și la începutul veacului al XX-⁠lea, vreo optzeci de frați. Viața era aspră: până la prânz nu se mânca nimic, hrana era simplă, iar pâinea era numai de secară. Ascultarea lui Ivan era prelucrarea pieilor. Șase ani s-⁠a nevoit sub îndrumarea starețului Adrian, apoi, după moartea acestuia, în 1902, a trecut la mănăstirea Sfântul Nicolae din Verhoturie, unde a lucrat ca zugrav și dulgher. Curând a fost numit egumen ieromonahul Xenofont (Medvedev), mai târziu arhimandrit, în vremea căruia s-⁠a zidit catedrala Înălțării Sfintei Cruci, în care au fost puse moaștele Sfântului Drept Simeon din Verhoturie.

La 20 decembrie 1907 novicele Ioan a fost tuns în mantie cu numele Ignatie, în cinstea Sfântului Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul, pomenit în acea zi. În 1909 a fost hirotonit ierodiacon, iar în 1913, în ziua sfințirii noii catedrale, ieromonah. În 1925 mănăstirea a fost închisă; o parte din monahi au rămas în oraș, alții au plecat prin satele din jur și au slujit în parohii. Părintele Ignatie, trimis adesea să slujească în biserici fără preot, a slujit între 1919 și 1922 în satul Serbișna, în 1922 nouă luni la biserica Kazanskaia din Kasli, apoi la Verhne-⁠Isetsk, între 1923 și 1924 la biserica Sfântului Serghie din Istok, și în 1924 s-⁠a întors la Verhoturie și a slujit până în 1925 la o biserică a mănăstirii.

Prigoana

În acei ani orice preot putea fi arestat pe neașteptate, iar părintele Ignatie, știind aceasta, se ferea cât putea de întâlnirea cu cei de la OGPU. Odată au venit în casa fiicei lui duhovnicești, unde se afla el, și fata l-⁠a ascuns în pivniță, iar ea a răspuns cu atâta îndrăzneală și iscusință încât le-⁠a înlăturat bănuielile și au plecat fără percheziție. A fost arestat prima oară în 1925 și a stat vreo lună în temnița OGPU. Eliberat noaptea târziu, a bătut la maicile cunoscute, dar pentru ca vecinii să nu-⁠l audă, nu răspundea la întrebări. Neștiind cine bate, nu-⁠i deschideau. Atunci a zis cu glas plângăreț: „Soacra m-⁠a dat afară în stradă și nici aici nu mă lasă înăuntru”. L-⁠au recunoscut după glas și fiindcă și mai înainte numea temnița „soacră”, și l-⁠au primit. Între 1925 și 1927 a slujit în satul Dîmkovo, în 1927 la Nikolo-⁠Pavdinsk, apoi la Irbit, în 1928 în orașul Dolmatovo două luni, apoi în satul Kislovo, între 1929 și 1931 la Fedorovka, apoi în Serbișna, unde a fost arestat.

În 1931 OGPU și-⁠a propus să distrugă toate obștile monahale din Urali. Arestările au avut loc la începutul lui 1932; numai din frații mănăstirii Verhoturie au fost arestați o sută patruzeci, între ei și părintele Ignatie, la 28 martie 1932. Întrebat dacă a făcut parte dintr-⁠o organizație contrarevoluționară, a răspuns: „Am fost într-⁠adevăr membru al unei organizații monahale, care a continuat să existe după închiderea mănăstirii Verhoturie în 1925 sub îndrumarea arhimandritului Xenofont. La acesta am mers în vara lui 1930 să cer sfat, ca la un egumen. Recunosc că, ca monah, prin vederile și convingerile mele am fost opus măsurilor puterii sovietice, altfel nu se putea. Dacă împărtășești pe de-⁠a-⁠ntregul vederile puterii sovietice, trebuie să încetezi a fi monah; să fii monah înseamnă să fii dușman al puterii sovietice și al partidului. Pentru mine monahismul era mai important decât puterea sovietică și am fost și sunt dușman al ei, dar activitate contrarevoluționară nu am făcut”. La sfârșitul anchetei, anchetatorul l-⁠a întrebat dacă vrea să se căiască în fața puterii sovietice. Răspunsul a fost: „Nu vreau și nu mă voi căi”.

La 7 septembrie 1932 Consfătuirea Specială a OGPU l-⁠a condamnat la trei ani de surghiun în Siberia de Vest. A fost trimis cu un grup de preoți și monahi în ținutul Narîm, parte din drum pe jos. În surghiun s-⁠a îmbolnăvit de scorbut, de care l-⁠a vindecat o fiică duhovnicească venită să-⁠l îngrijească, aducând miere din stupina ei. La întoarcere a călătorit într-⁠un vagon cu infractori și, ca să nu atragă atenția, a luat parte la discuții și răsucea în mână o țigară, ca și cum ar fi vrut să fumeze, ajungând astfel cu bine la Ekaterinburg. Acolo a rămas fără puteri și abia a ajuns la locuința fiicei sale duhovnicești și a căzut pe prag. Nu avea voie să locuiască la Ekaterinburg și s-⁠a stabilit într-⁠o căsuță dărăpănată din marginea Verhoturiei. Locul era pustiu și l-⁠au deranjat huligani, dar un om numit Mihail, dentist tuns în monahism, i-⁠a dat bani să cumpere o casă nouă lângă mănăstirea Verhoturie, de unde se vedea catedrala. S-⁠a mutat acolo cu ajutoarele lui, schimonahia Evdochia și monahia Simeonia.

Nebunia pentru Hristos și sfârșitul

A început o nouă perioadă din viața nevoitorului, când s-⁠a ascuns de lume sub chipul nebuniei. S-⁠a îmbrăcat în haine mirenești, uneori și femeiești, încât unii nu-⁠l recunoșteau, nici cei care îl cunoșteau bine. Un timp a păscut capre la marginea orașului și era iubit de toți copiii din împrejurimi, care se adunau în jurul lui să-⁠i asculte poveștile. Îi rămăseseră mulți fii duhovnicești; îi vizita și săvârșea Tainele în casele lor, iar când boala nu-⁠l lăsa să iasă, îi primea în chilie, unde împreună cu ajutoarele citea tot ciclul slujbelor. Un preot își amintea de el ca de un om iscusit și neabătut, care se prefăcea puțin nebun și căuta să fie osândit și luat în râs. De Paști a venit odată în mijlocul slujbei la biserica Sfântului Ioan și a spus: „Am dormit peste slujbă, abia am venit”. Acasă făcea feluri de năzbâtii: se îmbrăca în halat de femeie, cu scufia strâmbă, ieșea să se spele, răsturna oalele ajutoarelor sau stingea focul cu apă, apoi se ascundea în chilie, înfășurat în pătură. Își numea fiii duhovnicești „spaimele”. Despre patul lui spunea că cine se culcă pe el se vindecă. O fiică duhovnicească povestea că lucra la o croitorie și nu-⁠i mergea; el îi zicea: „Te rogi Dreptului Simeon? Era croitor. Roagă-⁠l să te ajute, cu cuvintele tale”. Din ziua aceea lucrurile i-⁠au mers mai bine. Alteori îi dărâma lemnele făcute stivă sau o certa la săpatul grădinii, iar când ea se supăra și se întorcea să ceară iertare, el o binecuvânta radios. L-⁠a învățat pe oameni să se roage cu luare-⁠aminte și să țină la slujbe.

În ultimii ani a fost greu bolnav și, nu mult înainte de moarte, a fost tuns în schimă cu numele Ioan. O fiică duhovnicească povestea că el glumea chiar și bolnav: când femeile îl întrebau dacă îi este greu să stea întins, răspundea că altfel l-⁠ar pune să spargă lemne. În ziua morții, când l-⁠au întrebat dacă să citească canonul la ieșirea sufletului, a spus: „Mai e devreme”. Apoi a citit el însuși o pagină și jumătate, iar mai departe au citit alții. Ieroschimonahul Ioan (Kevroletin) a adormit la 27 ianuarie 1961.

Biserica îl pomenește la 27 ianuarie, în ziua adormirii, după stilul nou, la 11 februarie în Soborul sfinților din Ekaterinburg și în ziua mobilă a soborului noilor mucenici.