Ioan Vinogradov

Sfântul Sfințit Mucenic Ioan Vinogradov, protoiereu, s-⁠a născut la 5 ianuarie 1879 în satul Preobrajenskoe din ținutul Serpuhov, gubernia Moscova, în familia psaltului Pavel Vinogradov. În 1901 Ivan Pavlovici a terminat Seminarul Teologic din Moscova și a fost numit profesor de religie și de limbă slavonă la școala parohială Spaso-⁠Nalivkovskaia din Moscova. În 1903 s-⁠a căsătorit cu Maria Feodorovna Cerkova și în același an a fost hirotonit diacon pentru biserica mănăstirii de maici Nikita din Moscova, iar în 1905 preot, la biserica de la ferma mănăstirii.

Slujirea

Pe lângă slujirea din biserică a avut și alte ascultări: între 1905 și 1917 a fost conducătorul și profesorul de religie al școlii parohiale Serafimovskaia, din 1910 până în 1918 profesor de religie la școala zemstvei din Puciko, între 1911 și 1915 președinte al Frăției de abstinență Serafimovskoe și conducătorul casei populare și bibliotecii de la fabrica fraților Krestovnikov, în 1914-1916 ocrotitor al familiilor rezerviștilor și președinte al comitetului pentru refugiați, și membru al secției ținutului Moscova a consiliului școlar eparhial. În 1914 a căzut greu bolnav; unei fiice duhovnicești care l-⁠a îngrijit i-⁠a scris: „Roagă-⁠te, muncește și rabdă și vei intra în camerele iubitului tău Mire, Domnul Iisus Hristos”. În 1919 s-⁠a îmbolnăvit de tifos exantematic și a fost internat în spitalul fabricii Krestovnikov; s-⁠a vindecat, dar boala i-⁠a lăsat inima slabă și vene dilatate la picioare.

În 1919 a primit cruce pectorală, în 1921 a fost înălțat la rangul de protoiereu, iar în 1922 a fost numit starețul bisericii Sfântului Nicolae din satul Ceașnikovo, ținutul Moscova. Din 1924 a fost protopop al districtului al treilea din ținutul Moscova și membru al consiliului eparhial Moscova pe lângă Sfântul Patriarh Tihon. În decembrie 1927, simțind că arestarea și suferința sunt inevitabile, a scris și a purtat asupra lui un bilet cu adresa sa, pentru a fi găsit dacă i s-⁠ar întâmpla ceva pe drum. La 25 februarie 1930, din pricina activității lui de protopop, a fost arestat și învinuit că „a organizat în jurul lui clerul din împrejurimi, a ținut consfătuiri ilegale la locuința lui, în care instrua clerul spre activitate antisovietică”. A respins mărturiile mincinoase și a spus că toate predicile lui au caracter exclusiv religios. La 22 martie 1930 troica OGPU l-⁠a condamnat la trei ani de surghiun la Arhanghelsk.

La întoarcere, în 1934, episcopul Ioan (Șirokov) de Orehovo-⁠Zuevo, vicar al eparhiei Moscova, l-⁠a numit starețul bisericii Sfântului Nicolae din satul Vîșeleț și în același an a primit mitra. Era un om de blândețe și smerenie neobișnuite, nu își ridica niciodată glasul, dar cu copiii lui era sever când meritau. Cu enoriașii nu lua bani pentru slujbe, iar oamenii îl ajutau cu ce puteau, mai ales cu hrană. Odată a fost chemat la un muribund departe de sat și i s-⁠au trimis cai. A spovedit și a împărtășit pe cel bolnav, dar la întoarcere a refuzat caii, zicând că mâine vor avea nevoie de ei în gospodărie. Seara a trecut repede în noapte, iar prin pădurea deasă s-⁠a făcut întuneric. Cât a lucit luna a știut încotro merge, dar când s-⁠a ascuns luna, s-⁠a rătăcit și i-⁠a fost frig. Obosit, s-⁠a așezat să se odihnească și a văzut aproape, pe un ciot, un bătrân îmbrăcat în alb, care l-⁠a întrebat: „Ce cauți, părinte?” „Caut biserica mea, casa mea, m-⁠am rătăcit.” „Dar uite, chiar în fața ta este biserica ta.” A privit și într-⁠adevăr era aproape de biserică. A vrut să-⁠i mulțumească bătrânului, dar acesta nu mai era. Ajuns acasă, a slujit întâi o moliftă de mulțumire Sfântului Nicolae, în cinstea căruia era sfințită biserica.

Mucenicia

La 27 noiembrie 1937 a fost arestat din nou și închis la Butîrki, în Moscova. A fost învinuit de activitate antisovietică, adică de a fi spus cu glas tare că surghiunul lui din 1930 a fost nelegiuit și că din voia bolșevicilor mulți oameni suferă nevinovați în lagăre, și că, pentru a submina colhozul, ținea slujbe solemne mai lungi decât de obicei, din care ar fi rezultat nepunerea la muncă a țăranilor. Protoiereul a respins categoric toate învinuirile. Întrebat despre activitatea lui bisericească, a spus că a început în 1903, ca diacon, apoi ca preot, și că a primit de la Sfântul Sinod cruce pectorală, rang de protoiereu și mitră. Întrebat dacă se recunoaște vinovat de activitate antisovietică, a răspuns: „Nu m-⁠am ocupat cu activitate antisovietică, nu mă recunosc vinovat”. La 5 decembrie 1937 troica NKVD l-⁠a condamnat la moarte. Protoiereul Ioan Vinogradov a fost împușcat la 9 decembrie 1937 și îngropat într-⁠o groapă comună necunoscută pe poligonul de la Butovo, lângă Moscova.

După moartea sfântului

După arestare soția, Maria Feodorovna, s-⁠a dedicat vieții duhovnicești și bisericești, nu ieșea din casă decât la biserică, cânta la strană în satul Vinogradovo și nu vorbea cu nimeni. Ea și fiul Serafim au încercat să afle soarta preotului, dar la NKVD li s-⁠a spus: „Dacă veți mai veni, vă izgonim. Nu veniți și nu-⁠l căutați”. În Vîșeleț au fost două biserici de lemn, una de vară și una de iarnă. Una a ars curând după arestarea preotului, cealaltă a fost jefuită; unii localnici au dus icoanele, le-⁠au tăiat și le-⁠au ars în sobe, iar după război în biserică au fost ținuți prizonieri germani. Un președinte local a făcut din biserică o casă pentru el, dar nu a putut locui în ea.

Biserica îl pomenește la 9 decembrie, în ziua morții, după stilul nou, și în zilele mobile ale soborului noilor mucenici de la Butovo (29 mai) și ale sfinților Moscovei (5 septembrie).