Isaia

Sfântul Proroc Isaia a trăit în secolul al optulea înainte de Hristos, la Ierusalim, și este cel dintâi dintre cei patru prooroci mari ai Vechiului Testament. Biserica îl numește „evanghelist al Vechiului Testament”, pentru că, cu veacuri înainte, a vestit cu o limpezime neobișnuită nașterea Mântuitorului din Fecioară, patimile și slava Lui. A pătimit mucenicește, tăiat cu fierăstrăul.

Familia și chemarea

Numele Isaia înseamnă în ebraică „Dumnezeu mântuiește”. Era fiul lui Amoț, iar o veche tradiție iudaică, pe care Sinaxarul grec o socotește mai degrabă legendă, îl arată înrudit cu casa regală: tatăl său ar fi fost fratele regelui Amasia. Era căsătorit cu o proorociță și a avut doi fii, cărora li s-⁠au dat nume simbolice: Șear-⁠Iașub, „o rămășiță se va întoarce”, și Maher-⁠Șalal-⁠Haș-⁠Baz, „grăbește prada”, semn al năvălirii asirienilor.

A fost chemat la slujba de proroc în anul morții regelui Ozia. Povestește el însuși că a văzut pe Domnul șezând pe un tron înalt, iar serafimii, cu câte șase aripi, strigau unul către altul: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui”. Proorocul s-⁠a înspăimântat, socotindu-⁠se om cu buze necurate, iar unul dintre serafimi i-⁠a atins buzele cu un cărbune aprins luat de pe altar, spunându-⁠i că nelegiuirea i s-⁠a luat și păcatul i s-⁠a șters. La întrebarea Domnului „pe cine să trimit?”, Isaia a răspuns: „Iată-⁠mă, trimite-⁠mă”.

Slujirea

A proorocit timp de aproape șaizeci de ani, în zilele regilor Ioatam, Ahaz, Iezechia și poate chiar Manase. Vremea era grea pentru Iuda: poporul se abătuse spre nedreptate și idolatrie, iar Dumnezeu îngăduia năvălirile unor neamuri străine ca să-⁠l îndrepte. Isaia a mustrat păcatul și închinarea la idoli, a vestit necazurile care aveau să vină și a chemat la pocăință. În vremuri de primejdie își întărea poporul și îi trezea nădejdea mântuirii.

Când oastea asiriană a lui Senaherib a amenințat Ierusalimul, Isaia l-⁠a îmbărbătat pe regele Iezechia să nu se teamă, iar potrivit cărții Regilor un înger al Domnului a nimicit în o noapte oastea asiriană. Rugăciunea proorocului a mai adăugat, după OCA, cincisprezece ani la viața lui Iezechia. Același izvor povestește că, pe vremea unui asediu al Ierusalimului, când cei dinăuntru erau istoviți de sete, Isaia a scos prin rugăciune un izvor de sub muntele Sion, numit Siloam, „trimis de Dumnezeu”. La el l-⁠a trimis mai târziu Mântuitorul pe orbul din naștere să se spele.

Proorocia despre Hristos

Cartea lui Isaia, cu șaizeci și șase de capitole, cuprinde mustrări, vestiri despre robia babilonică și întoarcerea de la ea în vremea regelui Cirus, despre dărâmarea și înnoirea Ierusalimului și despre neamurile vecine. Ce o face însă mai prețioasă pentru Biserică sunt proorociile despre Mesia: nașterea din Fecioară, Emanuel, „Dumnezeu este cu noi”, apoi suferința Robului, care poartă păcatele noastre și prin a cărui rană ne-⁠am vindecat, învierea Lui și răspândirea Bisericii. De aceea Sfinții Părinți au numit cartea „Evanghelia după Isaia”. Cercetătorii moderni socotesc că cartea a cunoscut mai multe mâini, dar tradiția Bisericii îl păstrează pe Isaia ca autor al întregii cărți.

Mucenicia și moaștele

Potrivit tradiției, în vremea regelui Manase, care se întorsese la idolatrie, Isaia a fost tăiat cu un fierăstrău de lemn, în afara Ierusalimului, la adâncă bătrânețe, având, după Sinaxarul românesc, o sută douăzeci și șase de ani. Trupul i-⁠a fost îngropat lângă scăldătoarea Siloamului. Epistola către Evrei (11, 37) pare să facă aluzie la această moarte.

Moaștele sale au fost aduse la Constantinopol pe vremea împăratului Teodosie cel Tânăr (408-450) și așezate în biserica Sfântului Mucenic Laurențiu de la Vlaherne. O parte din capul lui se păstrează în mănăstirea Hilandar din Muntele Athos. Biserica îl prăznuiește la 9 mai.