Cristofor

Sfântul Mucenic Cristofor, numit și Cristofor din Licia, este un mucenic cinstit deopotrivă în Răsărit și în Apus. Numele său, din grecescul Christophoros, înseamnă „purtător de Hristos”. Istorisirile despre el nu se potrivesc în privința timpului și a locului: vorbesc de mucenicia lui în veacul al treilea, sub Deciu, Dioclețian sau Maximin Daia. Cea mai veche dovadă a cinstirii lui este o biserică de mucenic, sfințită în anul 452 lângă Calcedon. Biserica Ortodoxă îl pomenește la 9 mai, pe stil nou (Bisericile care țin calendarul vechi o prăznuiesc la 22 mai).

Cinstirea cea mai veche

Cercetătorii nu găsesc dovezi sigure pentru viața sa istorică. Cultul s-⁠a ivit, după toate semnele, în Asia Mică, în veacul al cincilea. Într-⁠o inscripție aflată în ruinele unei biserici din apropiere de Calcedon se spune că un locaș de mucenic al „fericitului Hristofor” a fost ridicat între 450 și 452 și sfințit în septembrie 452. De acolo cinstirea s-⁠a răspândit rapid în Egipt, Siria și Palestina, iar în Apus a ajuns până în veacul al nouălea.

Păstrăm două linii de tradiție. Una, mai veche, răsăriteană, povestește mucenicia în Licia și face din Cristofor un om sălbatic, dar bun la inimă. Cealaltă, mai nouă, apuseană, a creat legenda bine cunoscută a gigantului care trece oamenii peste râu.

Mucenicia, după tradiția răsăriteană

Cristofor a trăit, după tradiție, în vremea împăratului Deciu (249 până la 251). Despre neamul lui se spune în mai multe chipuri: unii îl socot din neamul canaaniților, alții dintre „cinocefali”, adică dintre oamenii cu „cap de câine” de la marginea lumii. De aceea unele icoane îl înfățișează cu cap de câine. Se spune că a fost luat prizonier într-⁠un război în Marmarica, la vest de Egipt, și silit să slujească în armata romană. Era înalt și uriaș la putere.

Potrivit tradiției redate de Biserica Ortodoxă în America, la început avea chip frumos, dar, ca să scape de ispite pentru sine și pentru alții, a cerut Domnului un chip urât, și rugăciunea i-⁠a fost ascultată. Înainte de Botez se numea Reprev, „netrebnicul”, din pricina înfățișării lui. Chiar înainte de a fi botezat, Reprev a mărturisit pe Hristos și i-⁠a mustrat pe prigonitorii creștinilor. Pentru aceasta un anume Bacchus l-⁠a lovit, iar el a răbdat cu smerenie, fără să se răzbune. Cuvântul i-⁠a ajuns la împărat, care a trimis două sute de ostași să-⁠l aducă.

Pe drum s-⁠au petrecut minuni: un toiag uscat a înverzit și a înflorit în mâna lui, iar la rugăciunea sa s-⁠au înmulțit pâinile, care nu mai ajungeau călătorilor. Ostașii, uimiți, au crezut în Hristos și au fost botezați, împreună cu Reprev, de Sfântul Vavila, episcopul Antiohiei, care i-⁠a dat numele Cristofor.

Adus înaintea lui Deciu, care s-⁠a înspăimântat de înfățișarea lui, Cristofor a mărturisit credința fără frică. Împăratul a încercat apoi să-⁠l biruiască prin viclenie: a trimis la el două femei de moravuri ușoare, Calinica și Aquilina, ca să-⁠l facă să tăgăduiască pe Hristos. Dar Cristofor s-⁠a rugat toată noaptea și le-⁠a vorbit despre Domnul și despre viața viitoare, iar ele au crezut. Când s-⁠au întors la împărat, au spus că sunt creștine, și au primit cununa muceniciei prin chinuri cumplite. Deciu a osândit la moarte și pe ostașii care crezuseră.

Pe Cristofor l-⁠a pus într-⁠o cutie de aramă încinsă, dar el nu a pătimit nimic. Alte izvoare spun că a fost aruncat în foc, fără să ardă, și că a fost scufundat într-⁠o fântână cu o piatră de moară la gât, dar îngerii l-⁠au scos. După multe chinuri i s-⁠a tăiat capul cu sabia, în Licia, pe la anul 250. Se spune că prin minunile lui a adus la Hristos zeci de mii de închinători la idoli, după mărturia Sfântului Ambrozie al Milanului.

Un text grecesc vechi spune că, înainte de moarte, Cristofor s-⁠a rugat ca moaștele sale să aibă putere asupra duhurilor rele și a nenorocirilor de pe ogoare, cum ar fi grindina, și că Domnul i-⁠a răspuns din cer: oricine va fi la nevoie și va chema numele lui, va fi ajutat. Istorisirile adaugă că Deciu s-⁠a îmbolnăvit greu și a murit, cunoscând că este pedeapsă pentru uciderea lui Cristofor.

Tradiția apuseană a purtătorului

Cea mai cunoscută povestire de azi apare abia în veacul al treisprezecelea, în „Legenda aurea”. După ea, un uriaș numit Reprobus a căutat să slujească pe cel mai mare împărat din lume. Un sihastru l-⁠a sfătuit să slujească lui Dumnezeu ajutând pe cei care trec un râu. Într-⁠o noapte furtunoasă a purtat pe umeri un copil, care a devenit tot mai greu, până când copilul s-⁠a arătat a fi Hristos și i-⁠a spus că a purtat greutatea întregii lumi. Toiagul înfipt în pământ a înverzit. De aici vine chipul în care este zugrăvit în apus, cu pruncul pe umăr.

Povestea luntrașului a pătruns și în Răsărit: Biserica Ortodoxă în America o include în viața sfântului, iar grecii o iubesc, deși ea nu face parte din viața lui întocmită oficial. Numele „purtător de Hristos” poate însemna și că Cristofor Îl purta pe Hristos în sine, după cuvintele Sfântului Pavel (Galateni 2, 20).

Cinstirea

În multe biserici grecești icoana Sfântului Cristofor este pusă la intrare, ca oamenii să o vadă la venire și la plecare. O vorbă grecească spune: „Când îl vezi pe Cristofor, mergi în siguranță”, de unde credința că cine privește icoana nu moare în ziua aceea de moarte năprasnică. Este rugat de călători, de șoferi și de marinari și împotriva bolilor molipsitoare.

Capul Sfântului Cristofor se află la Mănăstirea Caracalu din Sfântul Munte Athos. Părți din moaștele lui se păstrează la mănăstirile Proussos din Evritania, Nașterea Maicii Domnului din Eghina, Doctorii fără de arginți din Kastoria și Kykkos din Cipru. Moaștele au fost duse, după tradiția occidentală, la Toledo, apoi la abația Saint-⁠Denis din Franța. În Biserica Romano-⁠Catolică este pomenit la 25 iulie și se numără printre cei paisprezece Sfinți Ajutători.