Șio din Mgvime

Cuviosul Șio (Simeon) din Mgvime, numit și Șio al Peșterii (în georgiană „mgvime” înseamnă peșteră), a fost unul dintre cei treisprezece Părinți sirieni (asirieni) veniți în Georgia în secolul al VI-⁠lea. Pustnic, făcător de minuni și ctitorul vestitei mănăstiri Șio-⁠Mgvime de lângă Mțheta, este socotit unul dintre întemeietorii monahismului georgian și unul dintre cei mai iubiți sfinți ai Bisericii Georgiei. Viața lui a ajuns la noi prin povestirea lui Arsenie Separeli.

Copilăria în Antiohia

Șio s-⁠a născut la sfârșitul secolului al V-⁠lea în Antiohia Siriei (astăzi Antakya, în Turcia), din părinți bogați și evlavioși, ale căror nume nu se cunosc. Părinții s-⁠au ocupat ei înșiși de învățătura fiului și i-⁠au dat o creștere creștinească aleasă. La șaisprezece ani cunoștea foarte bine Sfânta Scriptură și cărțile sfinte. Temându-⁠se că prea multa învățătură îi va strica sănătatea, părinții îl rugau adesea să se odihnească și odată i-⁠au luat chiar cărțile, ceea ce l-⁠a întristat mult. După multe rugăminți i le-⁠au dat înapoi și de atunci nu i-⁠au mai stânjenit libertatea.

Ucenic al Sfântului Ioan

Pe când avea douăzeci de ani a venit în Antiohia Cuviosul Ioan, cel care avea să fie numit al Zedazeniului. Sfătuit de el, Șio a hotărât să se călugărească, dar se temea de împotrivirea părinților. În timpul unei Liturghii i-⁠a înduplecat pe părinți să îmbrățișeze și ei viața monahală. După ce aceștia au intrat în mănăstire, tânărul a împărțit toată averea: o parte săracilor, o parte mănăstirilor, iar robii i-⁠a eliberat. Apoi s-⁠a dus la Cuviosul Ioan, în pustia de lângă Antiohia, unde s-⁠a nevoit douăzeci de ani și a fost hirotonit diacon.

Venirea în Georgia

După tradiția Bisericii, după acești douăzeci de ani Sfântului Ioan i s-⁠a descoperit de sus să aleagă doisprezece ucenici și să meargă cu ei în Iviria (Georgia), ca să-⁠i întărească în credință pe georgienii aduși la Hristos de Sfânta Nina. După multă rugăciune a ales doisprezece monahi, între care și pe Șio. Ajunși la Mțheta, au fost primiți cu bucurie de Catolicosul Evlavie (533-544). Au stat trei ani la Mțheta, apoi au urcat pe muntele Zedazeni.

După doi ani petrecuți pe munte, după tradiție, Sfântului Ioan i s-⁠au arătat Maica Domnului și Sfânta Nina, poruncindu-⁠i să-⁠și trimită ucenicii în diferite părți ale țării ca să propovăduiască. Ioan i-⁠a adunat pe ucenici, le-⁠a vestit porunca și i-⁠a dus la catolicos pentru binecuvântare. Catolicosul s-⁠a rugat pentru ei și le-⁠a cerut ca fiecare să ia cu sine un monah ajutor. Numai Șio, iubitor de pustie și de singurătate, i-⁠a cerut învățătorului său binecuvântare pentru viața de pustnic, iar Ioan i-⁠a dat-⁠o.

Pustnicul din peșteră

Cu binecuvântarea Sfântului Ioan și a catolicosului, Șio a pornit spre apus de Mțheta, în locuri de nestrăbătut din cauza pădurilor dese. A intrat într-⁠o vale adâncă, pustie și fără apă, plină de fiare sălbatice și de șerpi veninoși, apărată de pereți abrupți de stâncă, departe de ochii oamenilor. Pe malul abrupt al râului Mtkvari (Kura) a găsit o peșteră strâmtă, în care s-⁠a așezat fără să se îngrijească de hrană, de băutură sau de vreo mângâiere omenească. După tradiție, a petrecut acolo patruzeci de zile în post și rugăciune, mâncând doar ierburi și bând puțină apă.

Într-⁠o zi Evagrie, un dregător al curții și comandant al cetății Nasdaki, născut din părinți creștini, a ieșit la vânătoare cu copiii și slugile sale și s-⁠a apropiat de locul în care trăia Șio. Oprindu-⁠se, a văzut un porumbel care ducea mâncare în cioc și zbura într-⁠o peșteră. A doua zi a văzut din nou același lucru. Mirat, s-⁠a apropiat de peșteră și a văzut un om rugându-⁠se în genunchi, cu mâinile ridicate spre cer.

După convorbirea cu Șio, Evagrie și-⁠a împărțit averea săracilor și a lăsat lumea și rudele. Șio l-⁠a îmbrăcat în schimă și l-⁠a învățat cum să se lepede de sine și să-⁠I urmeze lui Hristos, când să se roage, când să stea, când să muncească și când să se odihnească, apoi i-⁠a arătat o peșteră lângă a sa, unde să-⁠și înceapă nevoința. De atunci numele lui Șio s-⁠a răspândit în tot ținutul. Mulți veneau la el și se călugăreau, fiecare săpându-⁠și o peșteră lângă cea a lui Evagrie. Șio ieșea la frați numai duminica, ca să-⁠i învețe, iar în rest stătea singur în peșteră.

Izvorul și biserica

Tradiția povestește că odată un monah care aducea apă de departe a căzut și a spart ulciorul, iar apoi a stat plângând amarnic deasupra lui. Șio, plin de milă pentru fratele său, a văzut un înger stând lângă stâncă și săpând parcă pământul cu o suliță, iar din stâncă a început îndată să curgă apă. Frații erau atunci douăzeci și cinci și de atunci au avut apă fără osteneală.

Obștea creștea, dar frații nu aveau biserică pentru slujbele de obște. Când i-⁠au cerut binecuvântare să zidească una, Șio a urcat cu ei pe vârful unui munte din apropiere, spre răsărit, și s-⁠a rugat cu lacrimi, în genunchi, ca Dumnezeu să le arate locul. După o lungă rugăciune a cerut cărbuni aprinși, i-⁠a pus în palma stângă cu tămâie, i-⁠a însemnat cu semnul crucii și le-⁠a cerut fraților să ridice mâinile spre cer și să cânte „Kyrie eleison”. Cântarea a ținut cam o oră. Fumul tămâii s-⁠a ridicat sus, apoi s-⁠a îndreptat de la răsărit spre apus, spre valea cu peșterile monahilor, și acolo s-⁠a înălțat din nou ca un stâlp.

Șio a pornit în fața fraților spre acel loc, ținând în mâna stângă cărbunii aprinși. Au înțeles că Domnul însuși alesese locul bisericii. Tămâia a ars în palma sfântului două ceasuri; după ce i-⁠a tămâiat pe frați, a lăsat cărbunii jos, a lovit de trei ori pământul cu târnăcopul sub stâlpul de fum și a poruncit să se zidească acolo biserica. Prima biserică ridicată a fost închinată Sfântului Ioan Botezătorul.

Ctitoria regală

Regele Farsman al VI-⁠lea (542-557) a venit în pustie să-⁠l vadă pe fostul său favorit, Evagrie, și s-⁠a închinat cu evlavie înaintea lui Șio. I-⁠a dăruit pământ pentru mănăstire și bani mulți pentru zidirea bisericilor. Au fost ridicate mai multe biserici, cea mare închinată Adormirii Maicii Domnului. Când au fost gata, Evagrie l-⁠a înștiințat pe rege, iar acesta l-⁠a rugat pe Catolicosul Macarie (553-569) să vină cu episcopii, de Rusalii, să le sfințească. La ziua hotărâtă au venit regele cu dregătorii, Sfântul Ioan al Zedazeniului și alți sfinți părinți, iar catolicosul cu episcopii a sfințit bisericile timp de o săptămână. Regele și toată adunarea l-⁠au rugat pe Șio să primească preoția, dar el, care era diacon din vremea pustiei Antiohiei, a refuzat cu hotărâre. Numărul fraților a ajuns, după tradiție, la două mii.

Zăvorârea

Cândva Sfântul Ioan al Zedazeniului a vrut să-⁠și cerceteze ucenicii ca să vadă cât sporiseră duhovnicește. A venit cu ucenicul său, diaconul Ilie, la mănăstirea lui Șio, unde frații l-⁠au întâmpinat și l-⁠au dus în biserica Maicii Domnului. După trei zile, încredințat de înălțimea vieții lor, s-⁠a întors pe muntele său. Șio l-⁠a urmat pe munte, a căzut la picioarele lui și l-⁠a rugat să-⁠i îngăduie să-⁠și desăvârșească nevoința tăcerii zăvorându-⁠se într-⁠o peșteră. Ioan l-⁠a binecuvântat.

Șio și-⁠a luat rămas bun de la frați, cerându-⁠le să-⁠l pomenească în rugăciuni, apoi a mers la Mțheta, unde s-⁠a rugat cu lacrimi în biserica patriarhală și i-⁠a cerut binecuvântare catolicosului. Acesta a suspinat și a plâns, văzând jertfa pe care o aducea din dragoste pentru Domnul. Ucenicii l-⁠au rugat mult să nu coboare în peșteră și să nu-⁠i lase orfani, dar el le-⁠a scris o sută șaizeci de învățături, care se păstrează și astăzi, și s-⁠a retras într-⁠o peșteră adâncă, ca o fântână de vreo doisprezece metri.

Acolo, după tradiție, a ajuns la desăvârșirea marilor nevoitori. Trupul i s-⁠a istovit de post, de osteneli, de priveghere și de umezeala cumplită a peșterii; fața i s-⁠a înnegrit cu totul și din el nu rămăseseră decât pielea și oasele. Istoricul Mihail Sabinin socotea că de aceea veneau atâția pelerini, dintre care mulți se călugăreau.

Trecerea la Domnul

După Arsenie Separeli, Domnul i-⁠a vestit printr-⁠un înger ziua plecării din trup. Aflând aceasta, Șio a cerut un preot cu Sfintele Daruri, care a fost coborât în peșteră cu o frânghie. Sfântul Ioan a venit în grabă să fie lângă ucenicul său iubit în ultimele clipe. Șio a cerut ca trupul său să rămână în peștera în care își încheiase viața. Frații au coborât câțiva bătrâni evlavioși, în frunte cu Sfântul Ioan și cu Sfântul Evagrie, care l-⁠au îmbrăcat în hainele sale și l-⁠au îngropat acolo cu lacrimi și rugăciuni, în timp ce ceilalți frați, adunați din toate peșterile, se rugau în jurul gurii peșterii. După izvoarele sârbești, a trecut la Domnul la 9 mai 559.

Mănăstirea Șio-⁠Mgvime

După moartea lui, mănăstirea a devenit repede un centru viu al vieții culturale și religioase, sub ocrotirea catolicoșilor Georgiei. Peștera în care trăise la început a fost prefăcută pe la secolul al IX-⁠lea în biserică. Regele David al IV-⁠lea Ziditorul (1089-1125) a făcut din mănăstire un domeniu regal și i-⁠a dat un tipic în 1123. Căderea regatului georgian unit și năvălirile neîncetate au adus-⁠o în decădere. Regele Gheorghe al VIII-⁠lea (1446-1465) a dăruit-⁠o familiei Zevdghinidze-⁠Amilahvari, care a folosit-⁠o ca necropolă până în anii 1810.

Mănăstirea a fost pustiită de perșii șahului Abbas I (1614-1616), refăcută de cneazul Ghivi Amilahvari în 1678, distrusă din nou în 1720 în timpul ocupației otomane, refăcută în 1733 și iarăși distrusă de perși mai puțin de doi ani după aceea. De fiecare dată a fost ridicată din nou.

Cinstirea

Moaștele Sfântului Șio s-⁠au păstrat în mănăstire, în biserica Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, până la instaurarea puterii sovietice, când cea mai mare parte a lor a fost arsă de cei fără de Dumnezeu. Rămășițele lor sunt cinstite și astăzi ca ocrotire a mănăstirii. Biserica Georgiei îl prăznuiește la 9 mai (22 mai pe stil nou) și îl cinstește împreună cu ceilalți Părinți sirieni ca pe un întemeietor al monahismului georgian și al vieții pustnicești aspre.