Iuliu și Aaron

Sfinții Iuliu și Aaron au fost doi creștini din Britania romană, cinstiți ca mucenici și socotiți după tradiție preoți din Caerleon, „cetatea legiunilor”. Alături de Sfântul Alban de la Verulamium, sunt singurii mucenici ai Britaniei romane ale căror nume s-⁠au păstrat. Despre viața lor nu se știe nimic sigur, iar vremea mărturisirii lor este discutată. Pomenirea lor tradițională cade la 1 iulie; astăzi, în Biserica Romano-⁠Catolică și în cea Anglicană, ei sunt pomeniți împreună cu Sfântul Alban, la 20 iunie.

Ce spun izvoarele

Cea mai veche mărturie este a lui Gildas, un monah care a scris în vestul Britaniei în veacul al VI-⁠lea, în lucrarea „Despre ruina și cucerirea Britaniei”. El spune că, în vremea prigoanei lui Diocletian, Dumnezeu a aprins între britani luminători de sfinți mucenici, între care Alban din Verulamium, Aaron și Iuliu, cetățeni ai cetății legiunilor, și mulți alții, bărbați și femei, care au rămas statornici în luptă creștină, în locuri diferite. Cetatea legiunilor se înțelege a fi Caerleon, în Țara Galilor de azi. Cuvintele acestea au fost reluate în veacul al VIII-⁠lea de Beda Cinstitul, care adaugă că, după ce au îndurat multe chinuri grozave ale trupului, moartea a pus capăt luptelor lor. Beda nu aduce alte știri despre cei doi. Cât de exactă e informația lui Gildas, scrisă la trei sute de ani după întâmplări, nu se poate ști. Unii cercetători, între care Jeremy Knight, o iau totuși în serios, socotindu-⁠l pe Gildas un martor încurcat, dar cinstit.

Despre numele lor se spune că Aaron e ebraic și ar putea arăta un om de origine iudaică, deși era foarte rar în acea vreme, atât între evrei, cât și între creștini. Iuliu era foarte frecvent între soldații de la Caerleon.

Când și unde au pătimit

Istoricii nu sunt de acord asupra vremii. Gildas și Beda leagă mucenicia lor de prigoana lui Diocletian, dintre 302 și 305 (în acest sens vorbește și sursa rusă). Alții observă însă că fortul de la Caerleon, unde stătea Legiunea a II-⁠a Augusta, a fost părăsit între aproximativ 287 și 296, așa că e mai probabil ca ei să fi pătimit într-⁠una dintre valurile de prigoană ale veacului al III-⁠lea, de pildă sub Deciu (249-251) sau sub Valerian (257-259). Jeremy Knight punea întâmplarea între interdicția lui Septimius Sever de a se trece la creștinism și moartea lui Aurelian, în 275.

Nici locul nu e sigur. Gildas îi numește cetățeni ai cetății legiunilor, ceea ce înseamnă că erau din Caerleon, dar mucenicia ar fi putut avea loc în altă parte. Unele indicii arheologice, un amfiteatru din Chester cu o construcție care ar fi putut servi la execuții publice și rămășițele posibile ale unei biserici de la începutul Evului Mediu, au făcut ca unii să se gândească la Chester. În 2016, Andrew Breeze a susținut că ar putea fi vorba de Leicester.

Locul de cinstire de la Caerleon

Spusele lui Gildas arată că încă din veacul al VI-⁠lea exista la Caerleon o cinstire locală a celor doi mucenici. În veacul al XII-⁠lea, Giraldus Cambrensis scria că ei fuseseră îngropați în oraș și că în vremea lui fiecare avea acolo câte o biserică, iar mai înainte fusese și o a treia în cinstea lor. Tradiția cinstirii lor în Caerleon și în împrejurimi s-⁠a păstrat până azi, iar în jurul orașului Newport sunt multe biserici cu hramul lor.

Un loc de cinstire, un martyrium, apare în „Cartea de la Llandaff”. Ea cuprinde o diplomă prin care o parte din pământul de pe malul râului Usk, numit Merthir Iun et Aaron (cuvântul „merthir” vine din latinescul „martyrium”, loc de îngropare al mucenicilor), a fost dăruit unui episcop de Llandaff. Sursele diferă asupra datării: una o plasează în veacul al VIII-⁠lea, în vremea regelui Meurig al Glywysingului, alta spune că diploma e de la sfârșitul veacului al IX-⁠lea, dată episcopului Nudd. Ea amintește și că pământurile au aparținut cândva Sfântului Dubriciu, episcop de Caerleon, din veacul al VI-⁠lea. O lespede cu cruce sculptată, din secolul al IX-⁠lea, găsită la Bulmore Farm înainte de 1862, ar putea fi o urmă arheologică a acestui martyrium.

Următoarea mențiune scrisă este din jurul anului 1113, când proprietarul normand local, Robert de Chandos, a dăruit mănăstirii Le Bec din Normandia pământuri din zonă, între care biserica lui Iuliu și Aaron, ca să se întemeieze acolo o mănăstire, Goldcliff Priory. În 1142 biserica apare cu hramul sfinților Iuliu, Aaron și Alban, pe măsură ce creștea cinstirea Sfântului Alban și, probabil, călugării au dobândit oase socotite ale lui. În veacurile următoare a rămas în amintire numai Albanul, iar paraclisul a fost părăsit în vremea Reformei engleze și poate prefăcut în hambar. În 1798 locul era însemnat de un tis, iar în 1785 se găsiseră acolo mai multe sicrie de piatră. Azi e un câmp în pantă lângă casele numite Mount St Alban.

Povești mai târzii și amintirea de azi

Geoffrey de Monmouth i-⁠a pomenit pe Iuliu și Aaron în povestea despre încoronarea regelui Arthur la Caerleon, unde ar fi existat două biserici mari, o mănăstire de maici a lui Iuliu și o casă de canonici a lui Aaron cu o universitate. Cele două biserici sunt închipuite, deși cărturari de mai târziu le-⁠au crezut adevărate și au căutat să le afle locul. În veacul al XVI-⁠lea ediții tipărite ale lui Gildas (1525) și Beda (1565) au făcut cunoscuți pe cei doi mucenici atât catolicilor, cât și protestanților. Martirologiul Roman îi are la 22 iunie, dar fiindcă data aceea e a Sfinților Ioan Fisher și Toma More, în calendarul catolic al Țării Galilor se pomenesc la 20 iunie, împreună cu Sfântul Alban.

Între bisericile care le poartă numele sunt biserica anglicană Sfinții Iuliu și Aaron din Llanharan (1856-1857), biserica romano-⁠catolică a Sfinților Aaron, Iuliu și David din Caerleon (de la sfârșitul veacului al XIX-⁠lea), biserica anglicană din St Julians, Newport (1926), și biserica romano-⁠catolică Sfântul Iuliu Mucenicul din Newport (secolul al XX-⁠lea). Ei sunt printre cei mai vechi sfinți ai Britaniei, cinstiți în creștinătatea de dinainte de împărțirea Bisericii.