Lavrentie din Megara

Cuviosul Lavrentie (Lambros Kanellos-⁠Papastamatis) din Megara a fost un țăran și meșteșugar din Megara, în Attica, apoi monah și egumen al mănăstirii Fanerameni din insula Salamina, unde a găsit, după tradiție, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Fanerameni (Neofanisa). Este cinstit ca sfânt în Grecia. A adormit la 7 martie 1707 (sursele dau diferit vremea vieții lui: anii 1650-1707, un izvor spune a doua jumătate a secolului al XVIII-⁠lea). Sursele noastre nu arată un act de canonizare.

Chemarea

După tradiție, Lambros Kanellos-⁠Papastamatis lucra ca țăran și zidar la Megara. Era fiul lui Dimitrie și al Chiriachiei, era căsătorit cu Vasilo și avea doi fii, Ioan și Dimitrie. Țăranul evlavios a văzut în somn de trei ori pe Maica Domnului, care îl îndemna să meargă pe insula Salamina și să zidească o biserică ce se afla acolo în ruine. Viziunile repetate i-⁠au tulburat sufletul și i-⁠au pus la încercare credința. După a treia, cu frică de Dumnezeu, a mers la Marele Pin, căutând un mijloc de a trece la Salamina, ca să împlinească porunca. Negăsind nicio corabie, s-⁠a rugat adânc din inimă și atunci glasul Maicii Domnului i-⁠a spus ca o melodie dulce: aruncă-⁠ți haina în mare, urcă pe ea, vei pluti în siguranță și vei ajunge sănătos pe țărmul de dincolo al insulei. Cu credință deplină, a folosit mantaua ca plută și a traversat marea de la țărmul Megarei până la partea de nord a Salaminei, în siguranță și complet uscat.

Mănăstirea Fanerameni

Mulțumind din tot sufletul Născătoarei de Dumnezeu pentru minune, i s-⁠a închinat cu totul. A primit chipul monahal și s-⁠a numit ieromonahul Lavrentie, continuând să împlinească porunca. Căutând cu osteneală, a fost învrednicit să afle între ruinele vechii biserici, îngropată și înnegrită de umezeală, icoana făcătoare de minuni. În anii următori a lucrat la zidirea și refacerea sfintei mănăstiri, cu ajutorul creștinilor evlavioși. Mănăstirii nou întemeiate i s-⁠a dat numele Fanerameni sau Neofanisa, cea arătată. A viețuit acolo și a fost și egumenul ei. Trăia cu aspră nevoință, cu posturi, privegheri și fapte bune, și și-⁠a transmis evlavia familiei: soția, Vasilo, l-⁠a urmat și a primit viața monahală cu numele Vasiani, iar unul dintre fii, Ioan, a fost hirotonit ieromonah cu numele Ioachim și i-⁠a urmat la egumenie.

Când anii au trecut și oboseala l-⁠a copleșit, a plecat din mănăstirea lui iubită spre sud, pe un vârf abrupt al muntelui. A trăit într-⁠o chilie mică și smerită, închinată Proorocului Ilie, unde a săpat o stâncă și a adunat apa de ploaie, hrănindu-⁠se cu ierburile muntelui stâncos. Acolo a cunoscut liniștea pustiei, primea și mângâia pe cei îndurerați și vindeca pe bolnavi până la sfârșitul vieții. A adormit la 7 martie 1707, fără să apuce să vadă bogata zugrăvire a bisericii mănăstirii, încheiată sub egumenia fiului său Ioachim. Moaștele lui au fost îngropate, după unii în diaconiconul catolicon-⁠ului paraclisului Sfântului Haralambie, după alții în cel al paraclisului Sfântul Nicolae. Capul, falca și o parte dintr-⁠o mână au fost despărțite, iar restul oaselor au fost îngropate în diaconicon. Capul este așezat spre închinare lângă icoana făcătoare de minuni.