Lazăr din Tripolița

Lazăr din Tripolița a fost un preot din Peloponez, ars de viu de turci la 23 februarie 1605, pentru că nu și-⁠a lepădat credința. Este cinstit ca nou ieromucenic și se pomenește la 23 februarie. Nu are o canonizare cunoscută.

Se trăgea din Tripolița, din părinți cucernici, Nicolae și Alexandra, care l-⁠au crescut întru învățătura Domnului și l-⁠au dus la o desăvârșită virtute. Hirotonit preot, i-⁠a învățat pe credincioși poruncile Evangheliei, iar pe alții i-⁠a îndemnat să nu fie nedrepți față de săraci. Un om din Tripolița, pe nume Seletos, săvârșea zilnic nedreptăți, iar părintele Lazăr îl sfătuise adesea să înceteze. Când Seletos a fost osândit la moarte pentru faptele lui, a tăgăduit pe Hristos înaintea autorităților turcești și s-⁠a făcut musulman ca să scape.

Izbăvit, el și alți turci au vrut să-⁠l convingă și pe preotul Lazăr să-⁠și lepede credința. L-⁠au pârât de multe ori la judecător și i-⁠au făgăduit multe bunuri dacă se face musulman, altfel va fi osândit la moarte. Sfântul a refuzat, iar pentru aceasta a fost chinuit fără milă, ca să fie silit să-⁠și tăgăduiască credința: l-⁠au biciuit, i-⁠au răsucit mădularele, i-⁠au tăiat părți ale trupului. Mama lui, văzându-⁠l în chinuri, nu l-⁠a abătut, ci l-⁠a întărit să îndure până la sfârșit, spunându-⁠i că e mai bine să sufere în focul trecător de aici decât în cel veșnic și să moștenească Împărăția lui Dumnezeu împreună cu toți mucenicii, îngerii și sfinții.

În cele din urmă, văzând că nu se lasă înduplecat, l-⁠au ars de viu, iar el a dat sufletul în mâinile Domnului, cu rugăciunea pe buze, la 23 februarie 1605. Martori, credincioși și necredincioși deopotrivă, au mărturisit că au văzut o lumină puternică din cer deasupra locului trupului său ars, trei zile, spre spaimă și uimire. Ce a rămas din trup și cenușa au fost îngropate de credincioși, iar moaștele lui au fost izvor de vindecări pentru cei ce alergau la ele cu credință. Viața și slujba originală a sfântului se păstrează în codicele 797 al Mănăstirii Vatoped.