Macarie Egipteanul

Sfântul Cuviosul Macarie Egipteanul, numit și Macarie cel Mare sau Macarie cel Bătrân, a fost pustnic și părinte al pustiei Sketis, întemeietorul unei obști monahale pe care a păstorit-⁠o până la moarte. Este pomenit la 19 ianuarie.

Începuturile

S-⁠a născut în jurul anului 300, în Egiptul de Jos, după unii în satul Shabsheer. Tradiția târzie spune că era fiu de preot. În copilărie a păstorit vite. Tânăr fiind, a simțit o puternică chemare la singurătate și a ridicat lângă casa lui o mică chilie, unde se ruga neîncetat și împletea rogojini. Înainte de aceasta, își câștigase pâinea ducând salpetru prin împrejurimile Nitriei, ceea ce l-⁠a învățat să străbată pustiul. Era cunoscut pentru înțelepciune, iar prietenii lui îl numeau „tânărul-⁠bătrân”, adică tânărul cu înțelepciunea celor bătrâni. La dorința părinților s-⁠a însurat, dar a rămas curând văduv, iar părinții au murit și ei. Atunci și-⁠a împărțit toată averea săracilor și nevoiașilor. A găsit un învățător într-⁠un bătrân încercat, care trăia în pustie, aproape de sat, și l-⁠a primit, l-⁠a povățuit în știința veghierii, a postului și a rugăciunii și l-⁠a învățat să împletească coșuri.

În pustie

Cândva, o femeie însărcinată l-⁠a învinuit că a necinstit-⁠o. Macarie nu s-⁠a apărat și a primit învinuirea în tăcere. Când i s-⁠a apropiat vremea să nască, ea a avut o naștere foarte grea și nu a putut naște până nu l-⁠a mărturisit nevinovat. Mulțimea a venit să-⁠i ceară iertare, iar el a fugit în pustia Nitriei, ca să scape de slava lumii. Ca pustnic, a trăit șapte ani numai cu legume și ierburi crude, apoi trei ani cu patru sau cinci uncii de pâine pe zi și un vas de untdelemn pe an. A mers la Sfântul Antonie cel Mare, de la care a învățat rânduielile monahale. La patruzeci de ani, întors în pustia Sketis, a fost hirotonit preot. Faima sfințeniei lui a adunat mulți ucenici. Obștea lor era semiremitică, fără regulă anume, cu chilii apropiate, iar la slujba dumnezeiască se adunau sâmbăta sau duminica. A fost povățuitorul acestei obști toată viața.

Surghiunul

Împăratul arian Valens l-⁠a trimis, împreună cu Macarie Alexandrinul, într-⁠o insulă a Nilului, într-⁠o dispută despre Simbolul de la Niceea. Pe insulă, fiica unui preot păgân se îmbolnăvise, iar oamenii credeau că e stăpânită de duh rău. Cei doi sfinți s-⁠au rugat pentru ea și au vindecat-⁠o. Locuitorii insulei s-⁠au minunat, au lăsat închinarea la zei și au zidit o biserică. Aflând, împăratul și episcopul arian Lucius i-⁠au lăsat să se întoarcă. La întoarcere, i-⁠au întâmpinat o mulțime de monahi din pustia Nitriei, cincizeci de mii, după tradiția coptă, între ei Pișoi și Ioan Piticul.

Scrierile și adormirea

Se păstrează sub numele lui cincizeci de omilii duhovnicești, șapte îndrumări și două epistole. Epistola către copiii săi, un tratat ascetic în șaptesprezece capitole, este socotită de unii cercetători singura lucrare sigură a lui. A adormit în anul 391. După moarte, locuitorii din satul lui i-⁠au furat trupul și au zidit pentru el o biserică, dar moaștele au fost aduse apoi în pustia Nitriei, în mănăstirea lui, unde se află și azi. Mănăstirea Sfântul Macarie cel Mare din Sketis este locuită neîntrerupt de monahi din veacul al IV-⁠lea și aparține astăzi Bisericii Copte. Întreaga pustie a Nitriei este numită uneori pustia lui Macarie.