Marius, Marta, Audifax și Abachum

Sfinții mucenici Mariu, Marta, Audifax și Abachum au fost, după „Patima” lor în mare parte legendară din secolul al VI-⁠lea, patru sfinți din aceeași familie (un soț și o soție și cei doi fii ai lor), veniți din Persia la Roma și uciși în 270. Pomenirea lor este la 19 ianuarie (după Martirologiul roman), iar izvorul rus mai dă 6 iulie. Fișa dă 19 ianuarie. Izvoarele noastre nu arată o glorificare ortodoxă separată; sfinții au fost scoși din Calendarul general roman în 1969 pentru că reformatorii socoteau că, în afară de nume și de locul și data îngropării, nu există știri sigure despre ei.

Ei au fost mucenicit în 270 pentru că au simpatizat cu creștinii mucenici și le-⁠au îngropat trupurile. Unele martirologii vechi pun moartea lor între 268 și 270, în vremea lui Claudiu al II-⁠lea, deși în acel timp nu au fost prigoane ale creștinilor. Ajutorul pe care familia îl dădea creștinilor i-⁠a dus la prigoană. Au fost prinși și aduși la judecătorul Muscian sau Marcian, care, neputându-⁠i convinge să se lepede de credință, i-⁠a osândit la felurite chinuri. În ciuda chinurilor, sfinții nu s-⁠au lepădat. Mariu și cei doi fii ai lui au fost astfel decapitați pe via Cornelia, iar trupurile lor au fost arse. Marta, între timp, a fost ucisă într-⁠un loc numit „in Nimpha” sau Nymphae Catabassi (mai târziu Santa Ninfa), la treisprezece mile de Roma. După tradiție, Marta a fost aruncată într-⁠o fântână.

După tradiție, o romană pe nume Felicitas a păstrat rămășițele pe jumătate pierdute ale tatălui și ale fiilor și a scos trupul mamei din fântână. A îngropat în taină sfintele moaște pe moșia ei, în Buxus, azi Boccea, la 20 ianuarie. La Boccea s-⁠a ridicat o biserică, ajunsă loc de pelerinaj. Mai târziu moaștele au fost mutate: o parte a fost adusă la Roma, în biserica Sant'Adriano al Foro și în bazilica Sfintei Praxeda; alta a fost dată lui Einhard, istoric și biograf al lui Carol cel Mare, care a așezat-⁠o în mănăstirea Seligenstadt; o parte a ajuns la mănăstirea Prüm, unde prezența ei a fost atestată la începutul secolului al XI-⁠lea. Racla originală a fost distrusă în timpul ocupației franceze de la sfârșitul secolului al XVIII-⁠lea; cea de azi este din secolul al XIX-⁠lea.