Marcel I

Sfântul Marcel I a fost episcop al Romei din 308 până la 16 ianuarie 309, după ce scaunul rămăsese gol mai mulți ani în prigoana lui Diocletian. A pus din nou rânduială în Biserica Romei, încercată greu, și a suferit surghiunul pentru că a cerut pocăință celor căzuți.

Alegerea și lucrarea

După moartea Sfântului Marcelin, în anul 304, prigoana nu a lăsat să se aleagă un nou episcop. Când puterea a trecut la Maxențiu, mai îngăduitor față de creștini, a fost ales Marcel. Bisericile și unele cimitire fuseseră confiscate, iar viața Bisericii era întreruptă. După Cartea Pontifilor, Marcel a împărțit orașul în douăzeci și cinci de parohii, numite titluri, și a pus la fiecare un preot care să se îngrijească de botezul catehumenilor, de pocăința publică, de îngroparea morților și de pomenirea mucenicilor. Istoria păstrează adevărul acestei refaceri, deși numărul de douăzeci și cinci poate fi mai târziu. Tot el a făcut un nou cimitir pe via Salaria.

Mulți creștini tăgăduiseră credința în vremea prigoanei. Marcel cerea ca ei să treacă mai întâi printr-⁠o pocăință potrivită. Epitaful scris mai târziu de papa Damas spune că cei căzuți l-⁠au urât pentru această asprime. Au izbucnit tulburări, iar Maxențiu l-⁠a surghiunit. A murit curând după aceea.

Tradițiile despre sfârșitul său

O tradiție mai târzie, din Patima lui Marcel (secolul al V-⁠lea), spune că împăratul a poruncit ca papa să lepede demnitatea episcopală și să aducă jertfă zeilor. Marcel a refuzat și a fost osândit să slujească într-⁠o stație a poștei imperiale, ca îngrijitor de cai. După nouă luni a fost eliberat de cler. O femeie bogată, Lucina, a pus casa ei de pe via Lata să fie sfințită de el ca biserică, numită titlul lui Marcel. Maxențiu l-⁠a osândit din nou, iar el a murit în acea muncă smerită. Istoricii socot că aceste povestiri sunt în mare parte legendare.

Sinaxarul ortodox păstrează o altă formă a tradiției, în care Marcel apare în vremea prigoanei lui Diocletian și Maximian, alături de diaconii Sisinie și Chiriac și de ucenicii lor. Marcel a hirotonit diaconi pe Sisinie și Chiriac. Papa a fost bătut cu toiege și pus păstor de vite, apoi eliberat în taină de cler. A îngropat atunci trupurile mucenicilor pe moșia a două femei creștine, Priscila și Lucina, iar casa Lucinei a devenit biserică. Sub Maxențiu biserica a fost prefăcută în staul, iar sfântul a fost osândit să îngrijească de vite toată viața. A murit bolnav de foame, de frig și de duhoare.

Moaștele și pomenirea

După unii cercetători moderni, Marcel nu ar fi fost episcop în sens strict, ci un preot care a cârmuit Biserica Romei în cea din urmă parte a vacanței scaunului, dar părerea aceasta nu este împărtășită de toți. Cinstirea lui este veche: pomenirea de la 16 ianuarie apare în lista de la 354. Moaștele lui se păstrează sub altarul bisericii San Marcello al Corso din Roma.

Biserica Ortodoxă îl pomenește la 7 iunie (stil vechi), împreună cu mucenicii care au pătimit în vremea lui, iar Apusul îl pomenește la 16 ianuarie.