Marin

Sfântul Cuvios Marin a fost un pietrar din Dalmația, diacon și pustnic, care a trăit în secolul al IV-⁠lea pe muntele Titano, în Italia. Din obștea adunată în jurul lui a crescut cu vremea San Marino, una dintre cele mai vechi republici din lume, care îi poartă numele. Biserica îl pomenește la 4 septembrie.

Viața lui este cunoscută din relatări scrise multe veacuri mai târziu; cele mai vechi manuscrise care vorbesc despre el sunt din secolul al X-⁠lea. După tradiție, Marin s-⁠a născut pe insula Arba, astăzi Rab, în Croația, pe țărmul de dincolo al Mării Adriatice, și era pietrar de meserie. A trecut în Italia în vremea prigoanei lui Dioclețian.

Una dintre relatări spune că a venit la Rimini, unde se reconstruia orașul, și a găsit printre lucrători mulți creștini, oameni odinioară cu stare, osândiți la muncă silnică pentru că refuzaseră să aducă jertfă zeilor. Marin i-⁠a mângâiat și i-⁠a ajutat cât i-⁠a stat în putință. Episcopul Gaudențiu de Rimini l-⁠a hirotonit diacon.

Tradiția mai spune că o femeie tulburată la minte l-⁠a învinuit pe nedrept că ar fi soțul ei, care o părăsise. Ca să scape de clevetire, Marin s-⁠a retras pe muntele Titano. Acolo și-⁠a ridicat o mică biserică și o chilie și a dus viață de pustnic, în rugăciune și liniște.

Vestea despre sfințenia lui s-⁠a răspândit și alții au venit să se nevoiască lângă el. După tradiție, o doamnă din Rimini, stăpâna muntelui, i l-⁠a dăruit. Marin a trecut la Domnul, potrivit legendei, în iarna anului 366. Tradiția îi atribuie, la sfârșitul vieții, cuvinte prin care își lăsa urmașii liberi de orice stăpânire străină, pe care locuitorii de mai târziu le-⁠au păstrat ca pe o temelie a libertății lor.

Istoricii socotesc că povestirea vieții lui amestecă legende și minuni cu un sâmbure de adevăr; cea mai veche mărturie sigură despre o obște monahală în acele locuri este din secolul al V-⁠lea sau al VI-⁠lea. Sfântul Marin este cinstit de ortodocși și de catolici, iar San Marino îl are ca ocrotitor. Pomenirea lui se face la 4 septembrie.