Maxim

Maxim și fratele său Dometie au fost doi tineri cuvioși din pustia Nitriei, în Egipt, în veacul al IV-⁠lea, ucenici ai Avvei Macarie. Sinaxarul grecesc îi pomenește împreună la 19 ianuarie și îi numește „frați după trup”, ca o pereche de nevoitori ai rugăciunii neîncetate.

După tradiție, erau fii ai unui împărat și crescuseră în belșug și onoruri, dar au lăsat totul din dragoste pentru Hristos. Au venit la Avva Macarie și l-⁠au rugat să-⁠i primească ucenici. Fiindcă îi socotea nepotriviți pentru aspra viață pustnicească, Macarie nu i-⁠a alungat, ci le-⁠a arătat un loc unde să-⁠și zidească din piatră o chilioară și le-⁠a dat un topor, un sac cu pâine și sare. I-⁠a învățat să împletească coșuri din frunze de palmier culese din mlaștina de lângă ei și să le dea paznicilor, ca aceștia să le vândă și așa să-⁠și câștige pâinea de toate zilele.

Trei ani s-⁠au nevoit în tăcere deplină; mergeau doar la biserică, să se împărtășească, și nu dădeau nici un semn bătrânului. Când Macarie a venit să-⁠i vadă, l-⁠au primit în tăcere, și au împărțit cu el masa și locul de odihnă. În noapte, rugându-⁠se lui Dumnezeu să-⁠i descopere lucrarea lor, Macarie a văzut acoperișul chiliei deschizându-⁠se și o lumină ca ziua. Cei doi frați se rugau cu mâinile ridicate; pe cel mai tânăr, asaltat de muște, îl apăra un înger cu sabie de foc. La rugăciunea de dimineață, la fiecare stih din psaltire, ieșea din gura lor o flacără ajungând până la cer. Macarie a plecat uimit și le-⁠a cerut să se roage pentru el.

După puține zile a adormit fratele mai mare, iar după trei zile și cel mai mic. Macarie i-⁠a arătat de atunci ca pildă de nevoință celorlalți pustnici. În pustia Nitriei sunt cinstiți și azi, iar mănăstirea Baramus, adică „Mănăstirea Romeilor”, a luat naștere pe locul nevoinței lor.