Maxim Brancovici

Sfântul Ierarh Maxim Brancovici, în lume Gheorghe (Đorđe) Brancovici, a fost ultimul bărbat din dinastia Brancovici și despot titular al Serbiei între 1486 și 1497, apoi monah, arhiepiscop al Belgradului și diplomat în Țara Românească. A adormit la 18 ianuarie 1516. După moartea lui a fost cinstit ca sfânt, iar Biserica Ortodoxă Sârbă l-⁠a canonizat. Este pomenit la 18 ianuarie.

Tinerețea și domnia S-⁠a născut în 1461 sau 1462, fiul lui Ștefan Brancovici, despotul Serbiei în exil, între 1458 și 1459, și al prințesei albaneze Angelina Arianiti, fiica lui Gjergj Arianiti, pe când părinții lui locuiau în ținutul Shkodër. Familia s-⁠a mutat apoi în Italia de Nord, la castelul Belgrado din Friuli. După moartea tatălui său, în 1476, Gheorghe a rămas moștenitorul principal. În 1479 împăratul Friedrich al III-⁠lea le-⁠a dat castelul Weitensfeld din Carintia și el s-⁠a mutat acolo cu familia. Vărul lui, Vuk Brancovici, despot titular al Serbiei, a murit la 16 aprilie 1485 fără moștenitori, iar regele Ungariei, Matia Corvin, a căutat un urmaș potrivit și i-⁠a chemat în Ungaria pe cei doi frați rămași, Gheorghe și Ioan. Gheorghe a ajuns în Ungaria în 1486 și a primit de la rege titlul de despot al Serbiei și orașele Kupinik (Kupinovo), Slankamen și Berkasovo din Srem. În 1487 s-⁠a căsătorit cu Isabella del Balzo (moartă în 1498), fiica ducelui de Nardò. Din 1493 a domnit împreună cu fratele său Ioan, după obiceiul din Ungaria ca slujbele înalte să fie purtate de doi. În 1494 cei doi frați au luptat împotriva lui Lorenz de Ilok, iar în decembrie au cucerit Mitrovica. Într-⁠o relatare sârbească din secolul al XVI-⁠lea se spune că a „vitejit zece ani împotriva agarenilor”, turcii, și că „s-⁠a păstrat curat” de soția sa.

Monahul și arhiepiscopul În 1497, sau la începutul lui 1496 după alte izvoare, Gheorghe a lăsat toate titlurile și stăpânirile fratelui Ioan și a luat tunderea monahală, cu numele Maxim. Unii cred că l-⁠a mânat spre aceasta părerea de atunci că din 1492, anul 7000 al erei bizantine, începuse al „doilea veac”, când lumea poate pieri în orice clipă. A zidit mănăstirea Krušedol, în Srem. După moartea fratelui, în 1502, regele Vladislav al II-⁠lea a măritat pe văduva Ioanei, Elena Jakšić, cu nobilul sârb Ivaniš Berislavić, căruia i-⁠a dat titlul de despot. Curând după aceea Maxim a plecat din Ungaria în Țara Românească, unde l-⁠a primit domnitorul Radu cel Mare, care i-⁠a încredințat misiuni diplomatice însemnate. În 1507 a mijlocit pacea între Radu și domnul Moldovei, Bogdan al III-⁠lea. Numele lui apare într-⁠un diptic al ierarhilor de acolo, iar unii istorici cred că a fost episcop într-⁠o eparhie munteană sau chiar mitropolit al Ungrovlahiei, cum spun și izvoarele grecești, după care Nifon al II-⁠lea l-⁠ar fi hirotonit episcop de Râmnic în 1505; alții arată că nu există o dovadă directă. La întoarcerea în Ungaria a fost, din 1513, mitropolit al Belgradului. A adormit la 18 ianuarie 1516 și a fost îngropat la Krušedol, mănăstirea lui.

Cinstirea Membrii dinastiei Brancovici erau cunoscuți prin evlavia lor ortodoxă, și Maxim a continuat tradiția familiei. Primele semne ale cinstirii lui apar în 1523, când Belgradul era deja de doi ani în mâinile turcilor și Krušedolul era aproape de granița turcă. În acele vremuri grele, cinstirea lui a fost întemeiată ca întărire de duh pentru sârbii care luptau cu ungurii și cu alți creștini împotriva turcilor. Atunci s-⁠au întemeiat, în același loc și cu același gând, și cinstirea tuturor membrilor familiei: a tatălui, Ștefan cel Orb, a mamei, Angelina, și a fratelui, Ioan. Un monah de la Krušedol din secolul al XVI-⁠lea a cântat în slujbe pe toți ultimii Brancovici și a scris pentru maica Angelina și pentru Maxim și o viață. Mănăstirea a fost arsă de turci în 1716, iar sfintele moaște au fost nimicite, rămânând doar mâna stângă a Angelinei și mici părți din ceilalți. Maxim a avut cu Isabella o fiică, Elisabeta, măritată cu Alessio Span, și poate pe Despina Milița, căsătorită cu domnul muntean Neagoe Basarab.