Hristofor Papulakos

Cuviosul Hristofor Papulakos (în lume Hristofor Panaiotopulos, 1770-1861) a fost monah grec și predicator itinerant, neînvățat la început, care în Peloponezul de la mijlocul secolului al XIX-⁠lea a adunat mii de ascultători. Pentru predica sa a fost declarat în 1852, de Biserica Greciei, „propovăduitor hirotonit de sine”, iar învățătura lui „nelegiuită și nulă”, și a ajuns în temniță și în surghiun. A fost trecut între sfinți la 30 august 2024, printr-⁠o hotărâre unanimă a Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice, la propunerea Bisericii Greciei. Se pomenește la 18 ianuarie.

Începuturile

S-⁠a născut în 1770 în satul Arbuna, din eparhia Calavrita, în Ahaia, cu numele Hristofor Panaiotopulos, și a lucrat la început ca măcelar. Era cu totul neînvățat când a hotărât să urmeze viața monahală. A viețuit întâi la mănăstirea Marele Speleu, iar apoi s-⁠a nevoit într-⁠o colibă lângă satul său. A stat în singurătate cam douăzeci de ani, timp în care a învățat să scrie și să citească. Gândirea lui a fost foarte înrâurită de dascălul său duhovnicesc, Cosma Flamiatos, a cărui lucrare a mers în paralel și a cărui învățătură era asemănătoare.

Predica

La optzeci de ani a hotărât să predice, iar faima lui s-⁠a răspândit repede, căci avea un fel al lui de a-⁠și prinde ascultătorii. Predica mai ales împotriva adulterului și a furtului și pentru rugăciune. A osândit politica guvernării bavareze în țară și îngăduința Sinodului Bisericii față de ea, a vorbit împotriva despărțirii Bisericii Greciei de Patriarhia Ecumenică și a criticat influențele apusene și activitatea nestingherită a misionarilor străini. Astfel s-⁠a ciocnit cu puterea statului și cu intelectuali ca Teoclit Farmakidis. A fost chemat la episcopul Calavritei, care l-⁠a mustrat și i-⁠a cerut să-⁠și limiteze predicile.

După șase luni a început un drum prin sudul Peloponezului, adunând mii de oameni. Sub presiune, regele Otto a semnat o poruncă de a fi închis la o mănăstire. Papulakos s-⁠a refugiat în Mani. Guvernul a trimis pe generalul Ghenneos Colocotronis cu ofițeri ca să-⁠l prindă, dar dimineața armata s-⁠a trezit înconjurată de două mii de manioți. A urmat o răscoală a manioților, iar în multe cazuri armata s-⁠a luptat piept la piept cu cei care îl sprijineau. În cele din urmă, la 21 iunie 1852, a fost prins, după o trădare, și dus la închisoarea Rio, unde a stat doi ani în izolare. Urma să fie judecat de tribunalul penal din Atena ca răzvrătit, dar evenimentele războiului Crimeii l-⁠au obligat pe Otto să-⁠i dea amnistie.

Surghiunul și adormirea

În 1854 a fost trimis în surghiun la mănăstirea Panahrantu din Andros, unde a adormit la 18 ianuarie 1861, în vârstă de nouăzeci și unu de ani, și a fost îngropat acolo. În timpul șederii lui la mănăstire a primit mulți vizitatori. Moștenirea lui a rămas disputată: s-⁠a spus că pentru stat a fost un înșelător, pentru Biserica oficială un lepădat, iar pentru masele sărace de țărani și marinari un sfânt și un proroc. Moaștele sunt păstrate, după izvorul rus, la mănăstirea de bărbați a Sfântului Serafim de Sarov și a Sfântului Augustin de Hippona, din mitropolia Fokidei, la cincisprezece kilometri de Nafpaktos.