Maxim Capsocalivitul

Cuviosul Maxim Capsocalivitul („Arzătorul de colibe”, mort în 1365 sau 1380, după izvorul sârb în 1320) a fost monah isihast pe Muntele Athos, unele din scrierile lui despre rugăciune și asceză fiind cuprinse în Filocalie. Se pomenește la 13 ianuarie (26 ianuarie pe stil nou). Schitul Capsocalivia de pe Athos poartă numele lui.

Viața

După Teofan de la Vatopedi, s-⁠a născut cu numele de botez Manuel, într-⁠o familie aleasă din Lampsac, oraș de pe Hellespont, între 1272 și 1285. Poveștile spun că, de copil, era închinat Maicii Domnului și își dădea hrana și hainele săracilor. Când părinții i-⁠au orânduit căsătoria, la șaptesprezece ani, s-⁠a retras la muntele Ganos, unde a devenit ucenicul unui bătrân monah. Atunci a început viața lui aspră: dormea pe pământ, veghea îndelung și postea. A fost și monah la muntele Papikion. După moartea părintelui lui duhovnicesc a mers la Constantinopol, unde a stat un an, făcându-⁠se nebun pentru Hristos, prefăcându-⁠se nebun și viețuind în intrarea unei biserici faimoase.

Apoi s-⁠a așezat la Marea Lavră. Acolo a avut trei vedenii ale Maicii Domnului, care i-⁠a poruncit să urce în vârful Muntelui Athos. După a treia vedenie a ascultat și a urcat, a stat trei zile în vârf și a primit o vedenie a Maicii Domnului, care i-⁠a spus să rămână pe Athos. Așa au început cam zece ani de rătăcire. A dus o viață aspră, mai ales singuratic, în adăposturi grosolane, mutându-⁠se din când în când spre mai multă singurătate. Purta doar o haină, se hrănea cu nuci și fructe de pădure și își ardea adesea coliba când pleca în alt loc, de aici porecla „Arzătorul de colibe”. Izvorul sârb spune că se făcea puțin nebun și își schimba mereu locuința, iar locuința lui era o colibă din ramuri, ridicată și arsă una după alta; a fost socotit smintit până când a venit la Athos Sfântul Grigorie Sinaitul, care a descoperit în Maxim un nevoitor singular, rugător făcător de minuni și „înger în trup”.

După vreo zece ani, la întâlnirea cu marele monah isihast Grigorie Sinaitul, Maxim a lăsat viața rătăcitoare și a trăit paisprezece ani ca asceet într-⁠o colibă. Pe Athos a fost un tovarăș apropiat al lui Grigorie Sinaitul. În viață era cinstit ca om sfânt și povățuitor duhovnicesc, admirat pentru asprimea vieții și socotit că avea darul înainte-⁠vederii, al proorociei, al vindecării și al izgonirii demonilor. Legenda spune că a fost văzut zburând prin aer, că a prefăcut apa mării în apă de băut și altele. În jurul lui 1350 l-⁠au vizitat împărații bizantini Ioan al VI-⁠lea Cantacuzino și Ioan al V-⁠lea Paleologul. Patriarhul Calist I al Constantinopolului, care fusese vreme de douăzeci și opt de ani monah și ucenic al lui Grigorie Sinaitul pe Athos, a trecut pe acolo în drum spre Serbia și l-⁠a întâlnit pe Maxim, care l-⁠a salutat în chip ca de glumă: „Bătrânul acesta nu-⁠și va mai vedea bătrâna”. A fost o proorocie: Calist nu va mai vedea Constantinopolul („bătrâna lui”), pentru că a murit înainte de a se putea întoarce. Maxim și-⁠a luat rămas bun cântând „Fericiți cei fără prihană în cale” (Psalmul 118). Spre sfârșit i-⁠a dat coliba lui Nifon Cavsocalivitul și s-⁠a mutat mai aproape de Marea Lavră, ca să audă clopotele ei. La cererea lui a fost îngropat într-⁠un mormânt pe care și l-⁠a săpat singur. Deși voia liniște și întunecime, patru scriitori i-⁠au scris viața: Teofan, ucenicul lui Nifon Cavsocalivitul, Macarie Macres, Ioanichie Cochilas și alții.