Nazarie Gribkov

Sfântul Sfințit Mucenic Nazarie Gribkov, preot (protoiereu), s-⁠a născut la 22 octombrie 1879 în satul Ogrîzkovo, ținutul Egorievsk al guberniei Reazan, în familia țăranului Ștefan Gribkov. Prima învățătură a primit-⁠o la școala Hludov din Egorievsk, unde a început să cânte în corul de băieți, iar acolo s-⁠au descoperit darurile lui de cântăreț. Prin cântare a iubit și slujba bisericească, și în cele din urmă a dorit să fie slujitor al bisericii. A absolvit clasele a cincea și a șasea ale seminarului teologic din Reazan și din 1899 a slujit ca citeț, iar din 1906 la catedrala din Egorievsk. În 1916 s-⁠a căsătorit cu Claudia, fata lui Alexei Eliseev, om cunoscut în ținut, membru al adunării nobilimii. Cei patru frați și surori Eliseev trăiau în satul Șelogurovo, iar dintre toate surorile, Claudia se deosebea prin bunătate. În 1916 episcopul Ambrozie (Smirnov) de Mihailov, vicar al Reazanului, l-⁠a hirotonit diacon, iar în 1919 arhiepiscopul Ioan (Smirnov) al Reazanului i-⁠a hirotonit preot, pentru biserica Nașterii Maicii Domnului din satul Berezovka. În 1926 a primit crucea pectorală, iar în 1928 rangul de protoiereu.

Preotul și Claudia nu au avut copii aproape zece ani. Medicii o încredințau că, chiar dacă va rămâne însărcinată, nu va putea naște, din pricina unei boli grave de inimă. În 1926 a rămas însărcinată. Medicii au avertizat-⁠o că, dacă va naște, ea însăși poate muri. Claudia și-⁠a arătat deplina smerenie în fața încercării. Dar și-⁠a rugat soțul: „Dacă se va naște băiat și va rămâne viu, să-⁠i pui numele Nicolae”. Cinstea și iubea mult pe Sfântul Ierarh Nicolae. Claudia a murit la naștere, dar fiul s-⁠a născut sănătos și, după voința mamei, i-⁠au pus numele Nicolae. La început preotul însuși a hrănit pruncul cu biberonul, apoi l-⁠a alăptat o femeie din sat, pe nume Pelagia, care și-⁠a alăptat copilul și l-⁠a hrănit și pe orfan. Părintele Nazarie îi spunea fiului că una din cele mai mari virtuți creștine este recunoștința și îl îndemna să se roage pentru binefăcătorii lui, între ei și pentru doica lui.

Atunci părintele Nazarie slujea în satul Pocinki, raionul Egorievsk. Moartea soției a fost pentru el o mare lovitură și a cerut arhiereului să-⁠l mute într-⁠o biserică din alt sat. În 1929 arhiepiscopul Pitirim (Krîlov) de Orehovo-⁠Zuevo, vicar al Moscovei, l-⁠a numit la biserica Sfintei Mari Mucenice Parascheva din satul Tugoles. Mutându-⁠se la Tugoles, el și fiul său s-⁠au așezat în casa Dariei Dimitrievna Goreliova și a Parascheviei Alexandrovna Stepanova. Erau nu rude, ci surori în Hristos, trăiau în bună înțelegere, iubindu-⁠se și purtând grijă una de alta. Daria era născută fără picior de la genunchi în jos; Paraschiva a prietenit cu ea, apoi a început s-⁠o îngrijească și să o ajute, și au ajuns să locuiască în aceeași casă. Câștigau cusând plăpumi și haine pentru copii. În sat trăiau și ajutau la biserică două novice din mănăstire, surorile Maria și Matrona Grosev, iubite de toți, numite în sat „nianea” (doici). Împreună cu novicele, Daria și Paraschiva cântau la strană. Creșterea micului Nicolae a fost lăsată cu totul în seama Paraschiveei și a Dariei. Ele l-⁠au învățat să se roage. Având mare respect pentru părintele Nazarie, l-⁠au învățat pe băiat o rugăciune care îl mira prin aceea că tot ce se cerea în ea se împlinea: „Prin rugăciunile tatălui meu, protoiereul Nazarie, Doamne, ajută-⁠mă în cutare și cutare lucru...”. Cu rugăciunile tatălui mucenic și-⁠a trăit Nicolae toată viața.

În februarie 1931 a apărut în satul Tugoles o pelerină, Varvara Kriukova, din satul Domojirovo, ținutul Bogorodsk, care s-⁠a așezat la monahiile ce slujeau în biserică. La începutul lui martie, autoritățile locale au dus mai stăruitor măsurile de autoimpunere a țăranilor și de înființare a colhozurilor. Într-⁠un sat, în casa unde poposise acum pelerina, s-⁠au luat vitele țăranilor pentru restanțe. Gazda a ieșit în stradă strigând: „Ne iau vacile, ne ruinează, hai să luăm vitele înapoi de la sfatul sătesc”. S-⁠a adunat mulțime de oameni care a încercat să-⁠și ia vitele de la sfat. Încercarea n-⁠a avut urmări, dar s-⁠au căutat vinovații, iar pelerina a fost bănuită de instigare. La 22 martie secretarul sfatului sătesc a arestat-⁠o și a trimis-⁠o la închisoarea din Șatura. La percheziție i s-⁠a găsit o scrisoare religioasă copiată de mână și o chemare către poporul ortodox a Sinodului Local din 1917; aceasta a fost de ajuns ca să se presupună legătura pelerinei cu preoții bisericii din Tugoles și să fie învinuiți preoții de agitație împotriva înființării colhozurilor. La 23 martie au fost arestați preoții bisericii Piatnițkaia, Nazarie Gribkov și Ioan Bogolepov, care avea atunci șaizeci și opt de ani, președintele consiliului bisericesc Ivan Leontievici Pankratov, precum și fiica diaconului, Alexandra Semionovna Iablonskaia, învinuită că a mărturisit despre minunea înnoirii unei icoane. Ea avea o icoană a Maicii Domnului de Cernigov al cărei chip abia se mai vedea; a dat-⁠o unei femei și, după un timp, aceea a spus că chipul se vede cu totul limpede. Icoana a fost adusă în biserică, iar părintele Ioan Bogolepov a săvârșit în fața ei sfințirea apei. Mai târziu autoritățile au pus aceasta preoților în vină.

Secretarul sfatului sătesc, chemat la interogatoriu, a spus că preotul Nazarie Gribkov, „în timpul muncii de colectivizare a agriculturii, a rostit de la amvon o predică spunând că recolta depinde de Dumnezeu; ce va plănui Dumnezeu, aceea va face. Cu predica aceasta i-⁠a adus pe cei ce se rugau la plâns. Scopul predicii era să zădărnicească colectivizarea, căci dacă recolta depinde de Dumnezeu, de ce să se mai facă colhozuri; trebuie doar să te rogi și să nu intri în colhoz”. Interogați, învinuiții nu s-⁠au recunoscut vinovați. Părintele Nazarie a răspuns sec, cu glume pe alocuri: el a trăit la Tugoles cam un an și jumătate, mutat din Pocinki din pricini de familie; pe Bogolepov, Pankratov și Iablonskaia i-⁠a cunoscut abia acolo; predici rostea, dar fără să atingă puterea sovietică; antisovietică nu a făcut agitație. La 4 aprilie ancheta s-⁠a încheiat. În aceeași zi părintele Nazarie a scris împuternicitului OGPU: „Am un copil de patru ani, lăsat la străini din pricina arestării mele, putem spune pe seama sorții. Astăzi, 4 aprilie, mi s-⁠a anunțat că ancheta s-⁠a încheiat, deci mersul dosarului nu mai poate schimba nimic. De aceea cer să fiu eliberat până la judecată”. Cererea i-⁠a fost respinsă. La 10 aprilie 1931 troica OGPU i-⁠a osândit pe preoții Ioan Bogolepov și Nazarie Gribkov la cinci ani de exil în Kazahstan.

După plecarea părintelui Nazarie în exil, pe fiul său Nicolae l-⁠au crescut Daria și Paraschiva. Înainte de plecare i-⁠au spus: „Părinte Nazarie, nu-⁠l lua cu tine pe Kolea, să rămână la noi și vom avea grijă de el”. Doi ani și jumătate a stat părintele Nazarie la Alma-⁠Ata și doi ani la Aktiubinsk. Din exil le trimitea mere, căci nu aveau grădină, și odată i-⁠a trimis fiului ghete de lână de cămilă, pe care le-⁠a purtat multă vreme. În 1934 Paraschiva a mers cu Nicolae în vizită la părintele Nazarie la Aktiubinsk. Preotul îi aștepta pe peron; în exil îmbătrânise mult. Trăia singur într-⁠o casă de lut și lucra ca contabil, avea destui bani și se împrietenise cu mulți, între ei cu ofițeri exilați ai armatei țariste. Paraschiva și Nicolae au stat la el o lună. În primăvara lui 1936 părintele Nazarie s-⁠a întors acasă. Cineva a bătut la ușă: „Cine e?”. „Ai noștri”, a răspuns părintele Nazarie. Bucuria a fost fără sfârșit, iar Daria a pus îndată să se coacă plăcinte.

Întors din exil, a slujit în aceeași biserică. La fiecare slujbă îl lua cu el pe fiu, îl punea lângă ușa de miazănoapte din altar și îi arăta ce trebuie făcut. Părintele Nazarie, amintindu-⁠și ce însemnătate avusese pentru viața lui cântarea bisericească, a încercat s-⁠o învețe și pe fiul său, dar băiatul nu avea dar muzical. În viață părintele era ospitalier, avea adesea oaspeți pe care îi cinstea cu tot ce avea. Părinte duhovnicesc al lui Nicolae a devenit protoiereul Gheorghe Kolokolov, care slujea în aceeași biserică; cei doi preoți trăiau într-⁠un gând, parcă întrecându-⁠se în virtuți, fără certuri. Era vremea grozavă a prigoanei, iar protodiaconul Serghei Pavlovici Turikov, prietenul părintelui Nazarie, de la catedrala Bobotezei din Moscova, i-⁠a propus: „Părinte Nazarie, vino cu mine la Moscova, acolo nu e ca la sat, nu se prigonesc și nu se iau preoții. Lasă-⁠l pe Nicolae la doici o vreme și vino cu mine”. Părintele a răspuns: „Eu nu sunt vinovat de nimic, de ce să mă tem? De ce să-⁠mi las fiul și să plec undeva? Nu, părinte Serghie, rămân aici, cu ai mei”.

La 28 noiembrie 1937 protoiereul Nazarie a fost arestat. În ziua aceea Nicolae se dusese cu băieții din sat să patineze pe mlaștina înghețată, dar patinatul nu mergea; întors acasă, a văzut lângă casă un camion și pe președintele sfatului sătesc Vasile Iazîkov și doi milițieni, care stăpâneau în casă. La 5 decembrie 1937 troica NKVD i-⁠a osândit la moarte pe protoiereul Gheorghe și pe protoiereul Nazarie, iar pe psalmistul Petru Țarapkin la zece ani de lagăr, unde acesta a și murit. Protoiereul Gheorghe Kolokolov a fost împușcat la 9 decembrie, iar protoiereul Nazarie Gribkov la 11 decembrie 1937 pe poligonul Butovo, lângă Moscova, ambii îngropați în gropi comune necunoscute. Este pomenit la 9 decembrie, odată cu Soborul Noilor Mucenici din Butovo (zi mișcătoare), la 23 iunie cu Soborul sfinților din Reazan și la 5 septembrie cu Soborul sfinților moscoviți (zi mișcătoare).