Nicolae Candaurov

Sfântul Sfințit Mucenic Nicolae Candaurov a fost protoiereu în regiunea Moscova și a fost împușcat la Butovo la 17 februarie 1938.

Familia și chemarea

S-⁠a născut la 21 ianuarie 1880 în stanița Barsukovskaia, pe Kuban, în familia unui militar, Andrei Candaurov, care a ajuns apoi învățător sătesc și inspector al învățământului popular pentru Caucazul de Nord. Mama, Anna Alexandrovna, venea dintr-⁠un neam cu mulți preoți. În 1898 tatăl a fost ucis de teroriști, fără rost și din întâmplare, cum au recunoscut ei mai târziu venind să-⁠i ofere văduvei ajutor material; ea a răspuns: „Doamne, ce ajutor? Iartă-⁠i, Doamne, că nu știu ce fac.” La început de veac, când propaganda ateistă era puternică, încât fiii de preoți refuzau preoția, Nicolae, crescut într-⁠o familie credincioasă de militari, a hotărât să aleagă calea cea mai grea: „Cineva trebuie să fie preot”, i-⁠a spus mamei. A terminat în 1907 seminarul din Stavropol și s-⁠a căsătorit cu Elena, fiica preotului Ioan Karagaciov; au avut trei fii și trei fiice. În 1907 a fost hirotonit diacon la biserica Schimbării la Față din stanița Staroșcerbinovskaia, iar în 1911 preot la biserica Kazanskaia din stanița Iasenskaia, fiind numit și învățător de religie.

Slujirea și prigoana

În 1919 a fost numit rector al bisericii din stanița Vozdvijenskaia, în plin război civil. Fără să țină seama dacă ținutul era ocupat de roșii sau de albi, le spunea ambelor părți că socotește războiul civil o sinucidere a națiunii. Uneori ofițeri albi îl rugau după predică să nu mai vorbească așa. După instaurarea puterii sovietice, în 1922, cu confiscarea odoarelor, reprezentanții locali, care îl respectau, au venit de mai multe ori să-⁠l prevină de arestare: „Nicolae Andreevici, se pregătesc actele pentru arestarea dumitale, pleacă, îți dăm cai.” Credincioșii îl rugau și ei să plece, dar el a rămas și a continuat să predice despre nimicirea pricinuită de ateism și despre batjocorirea Rusiei ortodoxe, atât de pe înțelesul cazacilor, care trecuseră prin mai multe războaie, încât mulți plângeau. Celor care îi spuneau că predicile lui sunt contrarevoluționare, le răspundea: „Nu este nimic contrarevoluționar în predicile mele, vorbesc despre soarta Rusiei noastre.” În 1924 a fost trimis la stanița Novoalexandrovskaia, iar în 1929 la Novorojdestvenskaia. A fost arestat în 1930 și condamnat la doi ani de lagăr. În lagăr a fost mai întâi hamal de turbă, apoi magaziner la termocentrala Șatura. În timpul detenției soția lui, Elena, a murit acasă de foame.

Mai târziu părintele Nicolae a slujit în regiunea Moscova. Se ocupa cu bolnavii și nu refuza niciodată pe cei în nevoie; ajungea uneori acasă fără bani, spunându-⁠i mamei: „Mamă, azi nu pot să-⁠ți dau nimic de mâncare, tot ce aveam am dat bolnavilor.” Sora lui, profesoară de cânt, îl îndemna să se facă cântăreț la teatru, dar el spunea că și-⁠a luat crucea și o va duce până la sfârșit.

În seara de 25 ianuarie 1938, după slujbă, familia stătea în odaie, cu o singură lumânare aprinsă; părintele Nicolae amesteca jarul în sobă și povestea ceva vesel copiilor. Deodată s-⁠a auzit o bătaie puternică în ușă, ea s-⁠a deschis și lumânarea s-⁠a stins. Un om în șinel, cu pistol la brâu, a întrebat tare: „Aici locuiește Candaurov?” „Copii, acesta este sfârșitul”, a spus părintele Nicolae, devenind îndată concentrat și serios. În timpul percheziției a rămas liniștit și, deși era ger, a luat doar o vestă îmblănită. La plecare și-⁠a luat rămas bun cu căldură de la toți, pentru totdeauna. A fost închis la Kolomna, apoi la Moscova. A doua zi a fost interogat, învinuit de agitație antisovietică și de răspândirea de zvonuri contrarevoluționare. Nu s-⁠a recunoscut vinovat. La 2 februarie troica NKVD l-⁠a condamnat la moarte, iar la 17 februarie 1938 a fost împușcat la Butovo și îngropat într-⁠o groapă comună necunoscută.

Este pomenit la 17 februarie, la 29 mai (zi mobilă), în soborul noilor mucenici de la Butovo, și la 5 septembrie (zi mobilă), în soborul sfinților din Moscova, după stilul nou.