Nicolae Dobronravov

Sfântul Sfințit Mucenic Nicolae Dobronravov, arhiepiscop al Vladimirului și al Suzdalului, a fost un cărturar, profesor și arhiereu rus care a stat cu fermitate de partea Bisericii în anii prigoanei sovietice. S-⁠a născut la 21 noiembrie 1861 în satul Ignatovka din ținutul Dmitrov, gubernia Moscova, în familia unui preot, și a fost împușcat la 10 decembrie 1937 la poligonul Butovo, lângă Moscova. A fost trecut între noii mucenici și mărturisitori ai Rusiei în august 2000. Pomenirea lui este la 10 decembrie (27 noiembrie după calendarul vechi) și în ziua Soborului noilor mucenici.

Studiile și slujirea ca preot

A terminat școala duhovnicească Zaikonospasski (1875), seminarul din Moscova (1881) și Academia Duhovnicească din Moscova, cu titlul de candidat în teologie (1885) și apoi cel de magistru (1886, cu lucrarea „Cartea proorocului Ioil”). Era căsătorit cu Ana Alexandrovna Ivanțova-⁠Platonova. În 1885 a devenit profesor de Sfântă Scriptură, de teologie dogmatică, morală și fundamentală la seminarul din Vifania. A fost hirotonit diacon, apoi preot. Din 1890 a fost catihet și paroh al bisericii școlii militare Alexandrovski din Moscova, iar din 1894 și catihet la gimnaziul de băieți nr. 7, la gimnaziul Polivanova și la cel al Arsenievei, ca protoiereu al bisericii Sfântului Mare Mucenic Nichita din Starâie Tolmaci. A publicat studii biblice și de istorie bisericească.

Din 1905 a fost unul dintre cei mai liberali membri ai Societății iubitorilor de luminare duhovnicească, ajunsă atunci centru al susținătorilor reformelor bisericești, și a condus comisia pentru probleme bisericești și de confesiune. Din 1914 a fost locțiitor de președinte al Frăției catihetilor. A primit în 1915 ordinul Sfântul Vladimir cl. a IV-⁠a.

În 1917 a fost membru al consiliului eparhial al Moscovei, delegat la congresul clerului și al mirenilor, a lucrat în secțiile I și II ale consiliului pregătitor și a fost membru al Sfântului Sobor local al Bisericii Ruse, participând la toate cele trei sesiuni. S-⁠a pronunțat cu tărie împotriva restabilirii patriarhiei, amintind Soborului că Sfântul Sinod fusese recunoscut de toate Bisericile ortodoxe locale, și a îndemnat pe soborniceri să nu se tulbure, ci să creadă că Domnul însuși își va păstra Biserica. A observat că în primele trei veacuri ale istoriei creștine nu au existat patriarhi, iar în privința canonului 34 apostolic, la care se refereau mai des susținătorii patriarhiei, a subliniat cuvintele „episcopilor fiecărui neam se cuvine să-⁠l cunoască pe cel dintâi dintre ei”, adică, după el, în hotarele unui stat ar putea fi mai mulți patriarhi. După alegerea patriarhului Tihon a devenit unul dintre colaboratorii acestuia. Când bolșevicii au bombardat în noiembrie 1917 clădirea școlii Alexandrovski, în locuința lui au găsit adăpost mai multe familii de ofițeri, și a luat parte la înmormântarea junkerilor și a ofițerilor căzuți.

În 1918 a fost numit paroh al bisericii Tuturor Sfinților din piața Varvarka. La 19 august 1918 a fost dus de comisarul Stanislav Redens la Ceka, pentru o adeverință privind percheziția făcută în biserică, dar a fost arestat și percheziționat. Nu i s-⁠a adus nicio acuzație, iar Redens a scris că ar fi „un tip dăunător revoluției”, care în libertate nu va sta liniștit, și a propus trimiterea lui într-⁠un lagăr de concentrare. Conducerea Cekăi nu a primit propunerea. A fost ținut în închisoarea Butîrka (celula 78) și a fost eliberat în aprilie 1919. Din 1920 a fost paroh al catedralei Adormirii de la Krutițî.

Episcop

Rămas văduv, a fost tuns în monahism și la 31 iulie 1921 a fost hirotonit episcop de Zvenigorod, vicar al eparhiei Moscovei. În 1922, pentru că s-⁠a împotrivit hotărât mișcării reînnoitoare, a fost arestat și osândit la un an de surghiun în orașul Ust-⁠Sîsolsk. Întors la Moscova, în aprilie-⁠iunie 1924 a fost în închisoarea Butîrka, învinuit că, având mare autoritate, ar fi făcut agitație contrarevoluționară printre clerici și în legătură cu bătaia unui membru al inspecției muncitorești și țărănești. Fără nicio dovadă, a fost eliberat. Din 1924 a fost arhiepiscop al Vladimirului și al Suzdalului.

În noiembrie 1925 a fost arestat odată cu un grup de ierarhi din Moscova, partizani ai locțiitorului de patriarh, mitropolitul Petru, și ținut în închisoarea internă a OGPU de la Lubianka. În ianuarie 1926 mitropolitul Petru, la interogatoriu, l-⁠a numit între ierarhii a căror părere o luase cel mai mult în seamă. La 1 februarie 1926 mitropolitul Petru l-⁠a numit primul arhiereu al unui colegiu de trei arhiepiscopi care urma să conducă provizoriu Biserica, ceea ce arăta mare încredere în el. Arhiepiscopul Nicolae era însă în închisoare (lucru pe care Petru nu-⁠l știa) și n-⁠a putut să înceapă lucrul, iar colegiul nu s-⁠a întrunit niciodată.

În închisoare a fost întrebat dacă știa de scrisoarea istoricului Serghei Mansurov către locțiitor, care arăta că nu e obligatoriu, din punct de vedere canonic, să se urmeze linia din așa-⁠numitul „testament” al patriarhului Tihon, adică un compromis cu puterea sovietică. Anchetatorul a căutat să obțină mărturii convenabile, dar n-⁠a izbutit. Preotul Serghei Sidorov, arestat în același dosar, își amintea mai târziu că, la o confruntare din noiembrie 1925, arhiepiscopul Nicolae a intrat, a privit atent la anchetator, care a izbucnit în țipete, și l-⁠a oprit cu autoritate: „Beți valeriană și liniștiți-⁠vă. Nu înțeleg mormăitul fiarelor și vă voi răspunde când veți vorbi omenește. Și ascundeți jucăria dumneavoastră.” Anchetatorul și-⁠a ascuns revolverul și a început să-⁠l întrebe cu politețe, iar în timpul acelui interogatoriu arhiepiscopul a reușit să-⁠l dezvinovățească pe Mansurov. Același Sidorov povestește că, după douăzeci și trei de interogatorii, aproape gata să cedeze și să-⁠și vorbească de rău pe sine și pe prieteni, în noaptea de 8 spre 9 ianuarie 1926 arhiepiscopul a fost adus și a cerut ca Sidorov să fie lăsat în pace, iar lui i-⁠a interzis, cu puterea de episcop, să spună ceva anchetatorului. Sidorov a fost scos în coridor și a auzit înjurăturile furioase ale anchetatorului. A scris că îi datorează arhiepiscopului scăparea de cea mai mare nenorocire, aceea de a-⁠și da prietenii pe mâna dușmanilor credinței și ai Bisericii.

A fost osândit de Consfătuirea specială de pe lângă colegiul OGPU la trei ani de surghiun în Siberia (preotul Sidorov și Mansurov au fost eliberați). Din iunie 1926 până în aprilie 1929 a fost în surghiun în așezarea Poloi din ținutul Turuhansk, apoi mutat la Velikii Ustiug, în Nordul Rusiei, unde autoritățile locale îl socoteau conducătorul contrarevoluției bisericești din oraș. După încheierea surghiunului, în 1932, i s-⁠a îngăduit să locuiască oriunde afară de șase mari orașe, cu domiciliu fix pe trei ani, iar după ce a trecut termenul s-⁠a stabilit la Moscova.

Ducea o viață strict ascetică și își petrecea nopțile în rugăciune. În relațiile cu oamenii era neobișnuit de simplu, atent și iubitor. A alcătuit un proiect de reorganizare a parohiei, în care arăta nevoia de milostenie în parohie și de împlinirea gratuită a slujbelor necesare, pe seama întregii parohii.

Arestarea și mucenicia

A fost arestat din nou la 27 octombrie 1937. Printre altele, era învinuit că ar fi spus celor din jur că trebuie apărate Biserica și clerul și că „fiecare credincios trebuie să se opună măsurilor puterii sovietice, să nu lase să se închidă bisericile, să strângă semnături, să facă plângeri, iar mai ales clerul trebuie să lămurească credincioșilor sensul celor ce se întâmplă, că puterea sovietică e un lucru trecător”. La anchetă n-⁠a recunoscut vina de „agitație contrarevoluționară” și de participare la o organizație ilegală, „Biserica Adevărat Ortodoxă”. La 7 decembrie 1937 a fost condamnat la moarte de troika UNKVD pentru regiunea Moscova și a fost împușcat la 10 decembrie 1937 și îngropat pe poligonul NKVD de la Butovo.

Canonizarea

A fost trecut între sfinții noilor mucenici și mărturisitori ai Rusiei la Sinodul arhieresc jubiliar din august 2000, pentru cinstire în toată Biserica. Sărbătoarea lui a fost stabilită la 10 decembrie (27 noiembrie după calendarul vechi) și în ziua Soborului noilor mucenici și mărturisitori. Unele biografii spun că din 1889 ar fi fost preot la catedrala din Perm și în 1891 rector al seminarului din Perm, dar aceste date țin de omonimul lui, Constantin Mihailovici Dobronravov.

Scrieri

A lăsat multe lucrări de studii biblice și de istorie bisericească, între care „Cartea proorocului Ioil” (1885), „Învierea Domnului nostru Iisus Hristos și arătările la înviere” (1891), „Sfântul Alexie, mitropolit al întregii Rusii” (1895), „Îngrijirea bolnavilor în creștinismul vechi” (1904), „Taina Sfântului Maslu” (1904), „Participarea clerului și a mirenilor la sinoadele vechi” (1906), „Alegerea episcopilor în creștinismul vechi” (1907), „Horepiscopii în creștinismul vechi” (1907), „Diaconițele în creștinismul vechi” (1912) și „Ne trebuie oare patriarh?” (1917).