Paisie al Pecului

Sfântul Paisie I, numit și Paisie din Janjevo, a fost arhiepiscop de Peć și patriarh al sârbilor între 1614 și 1647, una dintre cele mai lungi păstoriri din istoria Patriarhiei de Peć. Cărturar, scriitor, imnograf și diplomat înțelept, a întărit Biserica Sârbă sub stăpânirea otomană, a înnoit mănăstiri și biserici, a salvat manuscrise vechi și a apărat Ortodoxia în dialogul cu Roma. Biserica Ortodoxă Sârbă l-⁠a trecut în rândul sfinților în 2017.

Originea și tinerețea

S-⁠a născut pe la 1542 în târgul Janjevo, în Kosovo, pe atunci în Imperiul Otoman, ca fiu al preotului sârb Dimitrie. A învățat în școala întreținută de negustorii înstăriți ai orașului natal și apoi în mănăstirea apropiată Gračanica. A fost ucenic și slujitor al Patriarhului Ioan Kantul. Încă din tinerețe s-⁠a arătat un mare iubitor de cărți și un om cult, care se îngrijea de manuscrisele risipite prin mănăstiri.

Mitropolit și patriarh

În 1612 a fost ales mitropolit de Novo Brdo și Lipljan, cu reședința la Gračanica, și a fost hirotonit la 15 iulie 1612 de Patriarhul Ioan și de mitropoliții din sinod. S-⁠a păstrat un document pe care a semnat „smeritul Paisie, mitropolit de Novo Brdo”.

În 1614 Patriarhul Ioan a fost chemat la Constantinopol să răspundă la acuzația că ar fi colaborat cu papa și cu suveranii apuseni, adunați în liga creștină împotriva turcilor. Plecând, l-⁠a lăsat pe Paisie locțiitor. Socotind că patriarhul nu se va mai întoarce, episcopii sârbi l-⁠au ales pe Paisie patriarh, la un sobor ținut la Gračanica la 4 octombrie 1614. Câteva zile mai târziu, Patriarhul Ioan a fost spânzurat la Constantinopol.

Păstorul

Venirea lui Paisie a însemnat o cotitură. Politica îndrăzneață a înaintașului său se încheiase tragic, iar noul patriarh a înțeles că o răscoală deschisă nu putea îndrepta lucrurile. A ales o cale a prudenței față de turci și față de Roma și s-⁠a dăruit cu totul rânduirii vieții lăuntrice a Bisericii, întărind duhul poporului prin slujbe neîncetate și prin scris. A trăit sub patru sultani (Ahmed I, Mustafa I, Osman al II-⁠lea și Murad al IV-⁠lea), adaptându-⁠se la fiecare.

A cercetat neobosit eparhiile, mai ales cele din ținuturile de graniță și de dincolo de granițele Imperiului. În 1620 a vizitat Mănăstirea Žiča, pe jumătate pustiită, a început refacerea ei și a luat cu sine Tetraevanghelul de acolo, ca să-⁠l păstreze până la refacerea mănăstirii. În 1623 a fost la Mănăstirea Ubožac, în 1626 la Bečkerek (astăzi Zrenjanin), în 1627 în Srem, iar în 1629 la Timișoara și la mănăstirile Privina Glava și Gornjak, unde a semnat într-⁠o carte la 29 decembrie 1629. De la Privina Glava a luat un Ceaslov, pe care l-⁠a legat și l-⁠a înapoiat în 1630. La 7 octombrie 1632, împreună cu mitropolitul Avesalom al Belgradului, s-⁠a închinat moaștelor Sfântului Ștefan Štiljanović la Mănăstirea Šišatovac, iar la 30 august 1632 a vizitat Mănăstirea Vojlovica.

S-⁠a îngrijit și de sârbii ortodocși din Monarhia Habsburgică: în 1631, împreună cu mitropolitul Eftimie, a vizitat eparhia de Marča, al cărei episcop era Maxim Predojević, despre care comandantul Slavoniei a raportat Consiliului de război din Graz. În 1635 a stat la Dečani, unde s-⁠a așezat mai statornic din 1641, în 1641 a fost la Ravanica, iar în 1642 la Prizren.

Ctitorul și cărturarul

Sub păstorirea lui s-⁠a născut un avânt neașteptat al zidirii și împodobirii bisericilor. A plătit lucrările sculptorilor de catapetesme și ale zugravilor de icoane în toată vremea patriarhatului său. Biserica Sfântului Dimitrie din Peć a fost reparată, acoperită cu plumb și împodobită parțial cu fresce noi, iar acoperișul Gračanicei a fost refăcut. În 1614 monahi de la Hilandar au pictat biserica Mănăstirii Morača, iar nobili sârbi au refăcut Mănăstirea Dobrilovina. Diplomații apuseni care treceau prin Balcani mărturiseau că Patriarhia de Peć era bine rânduită.

Paisie a fost un mare iubitor și strângător de cărți. Căuta, copia, lega și restaura manuscrise vechi, pe care le punea la adăpost în mănăstiri mai sigure sau le înapoia stăpânilor. Într-⁠o carte pe care o purta mereu cu el a notat, în 1647, numele Dorotei și al orașului Niș, mărturie a grijii sale pentru acel ținut, unde s-⁠au refăcut biserici și mănăstiri și s-⁠au copiat cărți.

Scrierile

Sub el literatura și teologia sârbă au cunoscut o mare înflorire, iar viețile de sfinți au renăscut. A scris „Viața țarului Uroș”, ultimul conducător din neamul Nemanjić, pe care l-⁠a și trecut în rândul sfinților, precum și slujba lui, cu tropar, condac și stihiri, rânduite după tipic. În viața lui Uroș a vrut să lege acest conducător de firul neîntrerupt al istoriei sârbe, de la Nemanjići până în vremea sa, mărturisind că dorea să afle de unde se trag sârbii și cu ce rost. A mai scris slujba și viața din Prolog a Sfântului Simeon (Ștefan Primul-⁠Încoronat) și o viață a despotului Ștefan Štiljanović.

Între Răsărit și Apus

Paisie a căutat sprijin la Moscova, de unde Biserica sârbă primea de mult cărți de slujbă și ajutor. Numele lui apare în documentele rusești din 1622, în vremea Patriarhului Filaret și a țarului Mihail. În 1641, la cererea mitropolitului Simeon al Scopiei, țarul Mihail a dat un hrisov prin care îngăduia trimișilor patriarhului să vină la Moscova după milostenie la fiecare șapte-⁠opt ani. În 1643 un arhimandrit de la Peć, venit la granița rusă, scria că patriarhul, bătrân de aproape o sută de ani, era „în robie în țara turcească, în lanțuri” și căzuse în mare datorie din pricina birurilor. În 1641 fusese nevoit să meargă la Constantinopol ca să ceară ocrotire împotriva dregătorilor otomani locali.

Cu Roma a purtat dezbateri teologice cu Papii Grigorie al XV-⁠lea și Urban al VIII-⁠lea, mai ales despre purcederea Sfântului Duh. Roma încerca atunci să-⁠i aducă pe sârbi la unire, iar în 1640 Congregația pentru Propagarea Credinței încerca să-⁠i câștige pe mitropolitul Mardarie al Muntenegrului și pe Patriarhul Paisie. În 1642 trimisul papal Francesco Leonardi a venit la Peć. Paisie, împreună cu doi episcopi, a discutat cu el și s-⁠a împotrivit hotărât adaosului Filioque. Într-⁠o scrisoare sinodală trimisă la Roma a arătat că ar fi gata să recunoască papei o întâietate de onoare numai dacă acesta ar renunța la Filioque, la azimă și la celelalte învățături noi. Politica lui prudentă urmărea să păstreze interesele poporului său între Răsărit și Apus.

Sfârșitul

În ciuda vârstei foarte înaintate, în 1646 a mers în pelerinaj la Ierusalim, de unde s-⁠a întors în anul următor. În satul Budosavci a fost rănit de un taur și a murit câteva zile mai târziu, la 2 noiembrie 1647, la Peć. A fost îngropat în Mănăstirea Patriarhiei de Peć. Urmașul său, Patriarhul Gavriil I, avea să moară ca mucenic în captivitatea turcească, la Brusa, în 1659.

Cinstirea

Din 2017 Biserica Ortodoxă Sârbă îl cinstește ca sfânt, cu prăznuirea la 3 octombrie (16 octombrie pe stil nou).