Petru Calnișevschi

Dreptul Petru Calnișevschi a fost ultimul ataman koșevoi al Siciei Zaporojene, conducătorul cazacilor de dincolo de praguri în anii 1762 și 1765-1775. După desființarea Siciei a fost închis pe viață la Mănăstirea Solovăț, unde a petrecut un sfert de veac în temniță și a trecut la Domnul în 1803, la o vârstă foarte înaintată. Biserica din Ucraina îl cinstește ca pe un ctitor darnic de biserici și ca pe un om care și-⁠a purtat lunga suferință cu răbdare și credință.

Originea

Potrivit inscripției de pe piatra sa de mormânt, s-⁠a născut în 1690 sau 1691. Cei mai mulți cercetători socotesc ca loc al nașterii satul Pustovoitovka din regimentul Lubnî, astăzi în regiunea Sumî, deși unii istorici pun la îndoială atât data, cât și locul. A primit numele Sfântului Apostol Petru, în ziua căruia, după toate semnele, s-⁠a născut, căci documentele vorbesc des despre felul în care își prăznuia ziua numelui.

Despre familia sa sursele nu spun același lucru. Unele îl socotesc dintr-⁠o familie de mici nobili din regimentul Lubnî, altele dintr-⁠un neam de țărani, iar actele moscovite îl numesc „nobil podolian”. Se pare că se trăgea dintr-⁠o familie preoțească, deoarece fratele și nepotul său aveau trepte bisericești. Aceasta ar explica buna lui cunoaștere a rânduielilor de slujbă și marea dragoste pentru zidirea de biserici.

O legendă păstrată în satul natal spune că, la opt ani, pe când păștea vitele, a întâlnit în câmp niște zaporojeni și, cucerit de viața lor liberă, a plecat cu ei la Sicia. Poate de aceea nu a primit învățătură de carte: era neștiutor de carte, iar toate actele le scria pentru el grămăticul său, Ivan Globa.

Ridicarea în Sicia

Prima mențiune documentară despre el datează din 1754, când era deja esaul al oștirii, răspunzător de ordinea obștească, înscris în kurenul Kușcevski. Rudele sale mai în vârstă, Andrei, David și Zinovie, l-⁠au sprijinit în urcarea treptelor. În anii 1750 a condus, cu sprijinul guvernului rus, reprimarea cetelor de haidamaci de pe Bugul de Sud și din Noua Serbie, o lucrare aspră, în care s-⁠a ajuns și la execuții.

În 1755-1756 a făcut parte din delegația zaporojenilor trimisă la Sankt Petersburg, la împărăteasa Elisabeta, ca să ceară scutirea de vamă pentru mărfurile aduse în Zaporojia și sporirea soldei anuale a oștirii. A luat parte și la întocmirea registrului oștirii zaporojene din 1756. A fost apoi judecător al oștirii.

La 9 septembrie 1762 a fost ales pentru prima dată ataman koșevoi. A fost prezent la încoronarea împărătesei Ecaterina a II-⁠a, dar firea sa independentă i-⁠a stârnit nemulțumirea, iar în octombrie 1763 a fost îndepărtat din funcție la porunca ei. A rămas judecător al oștirii. La 1 ianuarie 1765, după ce bătrânul ataman Fedoriv a primit îngăduința să se retragă și s-⁠a făcut monah, Petru Calnișevschi a fost ales din nou koșevoi și a rămas în această slujire, reales an de an, până la desființarea Siciei în 1775.

Atamanul

Ca ataman a apărat cu tărie pământurile și drepturile Zaporojiei, mergând de mai multe ori cu delegații la Sankt Petersburg, între care și în 1765-1766, ca să ceară hotărnicirea pământurilor și trecerea oștirii sub Colegiul afacerilor străine. Și-⁠a întărit propria autoritate, îngrădind drepturile fruntașilor și ale radei cazacilor. În 1768, în timpul unei răscoale a cazacilor săraci, s-⁠a adăpostit cu fruntașii în fortăreața Noii Sicii, iar a doua zi răscoala a fost înăbușită.

A încurajat agricultura și negoțul în stepele zaporojene și așezarea de țărani veniți din toate părțile Ucrainei. Nu i-⁠a predat pe fugarii adăpostiți în Sicia, în ciuda cererilor moșierilor. În cei zece ani ai atamaniei sale s-⁠au întemeiat în Zaporojia 45 de sate noi și în jur de 4.000 de gospodării izolate, cu o populație de aproape 55.000 de oameni.

Ca oștean a luat parte la războaiele ruso-⁠turce din 1735-1739 și 1768-1774 și s-⁠a remarcat, împreună cu zaporojenii, la luarea Oceakovului, Kinburnului, Bahcisaraiului și Hadjibeiului. În războiul din 1768-1774, deși avea aproape optzeci de ani, s-⁠a arătat un conducător priceput. În 1770 împărăteasa Ecaterina i-⁠a dăruit o medalie de aur cu briliante, purtată la gât pe panglica ordinului Sfântului Andrei, cu inscripția că i se dă pentru faptele sale de vitejie împotriva dușmanului și pentru râvna deosebită în slujbă. Unele surse ucrainene vorbesc și de rangul de general-⁠locotenent.

Ctitor de biserici

Petru Calnișevschi a fost un om bogat și credincios. Din banii săi s-⁠au ridicat peste treizeci de biserici ortodoxe, între care cele de la Lohvița, Romnî, din Mănăstirea Mejighiria, din satul său natal Pustovoitovka, unde a zidit biserica Sfintei Treimi, biserica Acoperământului Maicii Domnului din Romnî, biserica Sfântului Nicolae din Smila și biserica din gospodăria sa de iarnă, astăzi satul Petrikovka. Pe vremea atamaniei sale, oștirea a finanțat zidirea catedralei Sfintei Treimi din Samara, astăzi Novomoskovsk, și a mai multor biserici din satele de pe Orel. Pe lângă mănăstiri și biserici funcționau școli și spitale.

Catedralei Sfintei Treimi din Samara i-⁠a dăruit o Evanghelie mare, înaltă de o jumătate de metru, care costa atunci 600 de ruble aur și care se păstrează astăzi în muzeul din Romnî. A întreținut și biserica de pe insula Hortița și a cumpărat multe cărți de slujbă.

Urmând tradiția atamanilor zaporojeni, ctitori ai Mănăstirii Schimbării la Față de la Mejighiria, lângă Kiev, a ajutat la refacerea clădirilor ei după incendiul din 1765, iar în 1772 a zidit acolo o mare poartă de piatră și, lângă ea, o biserică închinată Sfinților Apostoli Petru și Pavel.

A purtat corespondență cu Sfântul Paisie Velicikovski și a primit de la el îndrumare duhovnicească. A dăruit cu mână largă mănăstirilor Cuviosului Paisie din Moldova, precum și altor mănăstiri din Athos și din Țările Române. Într-⁠o scrisoare din 1772, Sfântul Paisie îi scria că, pentru împodobirea sfintelor lăcașuri, Hristos îi zidește în ceruri un locaș nefăcut de mână și că, pentru îmbrăcarea celor goi, îi va îmbrăca sufletul cu haina nestricăciunii.

Căderea Siciei

După pacea de la Kuciuk-⁠Kainargi din 10 iulie 1774, guvernul Ecaterinei a II-⁠a a socotit că Sicia nu mai era necesară, iar neînțelegerile pentru pământ dintre zaporojeni și coloniștii militari ruși au fost puse pe seama cazacilor. La 23 aprilie 1775 cneazul Potemkin a înfățișat guvernului planul de desființare a Siciei.

La începutul lui iunie 1775, o armată mare întoarsă din războiul cu turcii, aflată sub comanda generalului Petru Tekeli, s-⁠a apropiat în taină de Sicia din mai multe părți, profitând de faptul că mulți zaporojeni nu se întorseseră încă de pe front. Cazacii voiau să se apere cu armele, dar atamanul, văzând marea superioritate a dușmanului și nevrând să-⁠și jertfească oamenii fără folos, a predat cetatea fără luptă. Ostașii au jefuit vistieria, proviziile, arhiva și biserica. Hotărârea lui de a cruța viețile cazacilor a făcut cu putință, mai târziu, renașterea căzăcimii în Kuban.

La 3 august 1775 împărăteasa a dat un manifest prin care vestea că Sicia Zaporojeană nu mai există, acuzându-⁠i pe zaporojeni că își însușiseră pământuri străine și că voiseră să se cârmuiască singuri.

Temnița de la Solovăț

Atamanul a fost arestat la 4 iunie 1775 și ținut mai întâi la Moscova. După ce sentința a fost întărită de împărăteasă, a fost trimis, la propunerea lui Potemkin, la închisoare pe viață în Mănăstirea Solovăț, cu șapte paznici. Nici rudele cele mai apropiate nu au aflat ce s-⁠a întâmplat cu el. Abia aproape un secol mai târziu cercetătorii au descoperit că atamanul fusese trimis la Solovăț, grămăticul Ivan Globa la Turuhansk, iar judecătorul Pavel Golovatîi la o mănăstire din Tobolsk.

Drumul a trecut prin Moscova spre Arhanghelsk, sub strictă taină, fără ca numele prizonierului să fie rostit vreodată, iar de acolo peste Marea Albă la Solovăț. A ajuns la sfârșitul lui iulie 1776. Mănăstirea avea poruncă să nu-⁠l lase să plece, să-⁠i oprească nu doar corespondența, ci orice vorbă cu străinii, și să-⁠l țină sub pază de soldați.

A fost închis mai întâi într-⁠o cazemată făcută într-⁠o ambrazură a zidului cetății, apoi, din 1792, într-⁠o celulă izolată lângă bucătărie. În 1779 locțiitorul mănăstirii, părintele Simon, scria că apa ploilor pătrundea mereu în celulă și că hainele bătrânului putrezeau pe el. Țăranii din împrejurimi povesteau că era scos la aer doar de trei ori pe an, de Crăciun, de Paști și de Schimbarea la Față. Când, foarte bătrân, era dus de la biserică și îi întreba pe pelerini cine mai e țar, oamenilor li se interzicea să-⁠i răspundă.

Când a fost mutat dintr-⁠o celulă în alta, după ani lungi de închisoare, s-⁠a găsit în ea un strat gros de murdărie. Ajunsese aproape orb, cu barba lungă, cu unghiile mari, iar caftanul i se destrămase în zdrențe pe umeri.

Darurile din temniță

Pentru întreținerea sa i se dădea o rublă pe zi, de patruzeci de ori mai mult decât altor deținuți. Din acești bani a cerut în 1780 repararea cazematei, iar restul l-⁠a strâns ani la rând ca să facă daruri mănăstirii. În 1794 a dăruit catedralei Schimbării la Față o cruce de argint pentru spatele Sfintei Mese, de peste 13 kilograme, în 1798 s-⁠a făcut pe cheltuiala sa o ferecătură de argint aurit cu cununi, iar în 1801 a dăruit o ferecătură pentru o Evanghelie tipărită pe hârtie aleasă. Cercetătorii socotesc că i-⁠au trebuit doisprezece ani și trei luni ca să adune banii pentru aceste daruri.

În toată vremea închisorii s-⁠a purtat liniștit și evlavios, și prin aceasta a câștigat respectul monahilor. În ultimii ani regimul i-⁠a fost întrucâtva îndulcit.

Iertarea și sfârșitul

Prin decretul din 2 aprilie 1801, împăratul Alexandru I l-⁠a iertat, odată cu o amnistie generală, și i-⁠a dat voie să locuiască unde dorește. Avea atunci, după socoteala vremii, 110 ani și era aproape orb. Nu a mai vrut să se întoarcă în patrie și a rămas în mănăstire, spunând că s-⁠a obișnuit cu totul cu ea și că se bucură de libertate deplină și acolo. Deși petrecuse peste 25 de ani într-⁠o celulă izolată, aproape fără nicio legătură cu oamenii, și-⁠a păstrat mintea limpede până la sfârșit.

A trecut la Domnul la 31 octombrie 1803, la vârsta de aproximativ 112-113 ani. Monahii de la Solovăț i-⁠au dat o cinste deosebită, îngropându-⁠l pe latura de sud a catedralei Schimbării la Față. În vremea sovietică cimitirul a fost pustiit, iar în 2002 lespedea păstrată a mormântului a fost mutată în curtea Sfântului Gherman a mănăstirii. La 28 iunie 2004 s-⁠a sfințit acolo un monument al său, lucrat de sculptorul Mykola Sobol din Zaporojie.

Cinstirea

În 2008, Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhiei Kievului l-⁠a trecut în rândul sfinților sub numele de Dreptul Petru cel Mult-⁠Pătimitor, cu pomenirea în ziua Acoperământului Maicii Domnului, ocrotitoarea cazacilor. La 23 decembrie 2014, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ucrainene a Patriarhiei Moscovei a binecuvântat cinstirea locală a dreptului Petru Calnișevschi în eparhia Zaporojiei, cu pomenirea în ziua trecerii sale la Domnul, 31 octombrie.

O icoană cu o părticică din moaștele sale se află în catedrala Acoperământului Maicii Domnului din Zaporojie. Sfântul este zugrăvit înaintea icoanei Maicii Domnului de la Samara, ținând un sul cu rugăciunea către Născătoarea de Dumnezeu să-⁠i acopere cu sfântul ei Acoperământ și să-⁠i izbăvească de tot răul. În Ucraina multe străzi îi poartă numele, iar în ținutul Romnî se ține din 1991 o sărbătoare închinată lui.