Pitirim de Tambov

Sfântul Ierarh Pitirim, episcopul Tambovului și Kozlovului, a fost cel dintâi care a rânduit cu adevărat viața bisericească în eparhia Tambovului, abia întemeiată la sfârșitul secolului al XVII-⁠lea. Monah iubitor de nevoință, iconar și cântăreț, a zidit biserici și mănăstiri, a pregătit preoți și a adus la credință popoarele păgâne ale ținutului. A trecut la Domnul în 1698, iar în 1914 a fost trecut în rândul sfinților.

Copilăria

Se numea în lume Procopie și s-⁠a născut la 27 februarie 1645 (după alte izvoare în 1644), în orașul Viazma, în ținutul Smolenskului. Despre părinții săi nu se știe nimic sigur; o tradiție leagă numele lor de sfinții înfățișați stând înaintea Maicii Domnului pe icoana numită a Tambovului, Cuvioasa Muceniță Evdochia și Cuviosul Alexie, omul lui Dumnezeu.

Din copilărie iubea biserica și citea și cânta la strană. L-⁠a iubit în chip deosebit pe ocrotitorul său, Cuviosul Procopie Decapolitul, în ziua căruia se născuse: i se ruga des, căuta să-⁠i urmeze virtuțile și nu începea niciun lucru fără să-⁠l cheme în ajutor.

A învățat carte în școlile locale, iar pe lângă aceasta a deprins zugrăvirea icoanelor și cântarea bisericească. Mai târziu a pictat copii după icoanele făcătoare de minuni ale Smolenskului cinstite la Viazma.

Monah și egumen

Hotărând să se dăruiască întru totul lui Dumnezeu, a intrat în mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Viazma, întemeiată de Cuviosul Gherasim de la Boldino și vestită pentru rânduiala ei aspră. La 21 de ani a fost tuns în monahism cu numele Pitirim. Sub îndrumarea bătrânilor nevoitori a împlinit cu râvnă pravila monahală, sporind din nevoință în nevoință. Curând a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah.

Obștea l-⁠a ales apoi egumen. A fost pentru frați un părinte plin de dragoste și un îndrumător înțelept, dar mai ales o pildă vie în toate nevoințele călugărești. Pentru viața lui și pentru buna chivernisire a mănăstirii, la 30 ianuarie 1677 a fost ridicat la treapta de arhimandrit.

Episcop al Tambovului

În 1682 fusese înființată eparhia Tambovului, iar pentru rânduirea ei era nevoie de un episcop înțelept, harnic și cu viață sfântă. Patriarhul Ioachim al Moscovei, care îl cunoștea și îl prețuia, l-⁠a ales pe arhimandritul Pitirim. La 15 februarie 1685, patriarhul l-⁠a hirotonit episcop al Tambovului în catedrala Adormirii din Moscova.

Noul episcop nu a plecat îndată spre eparhie, ci a rămas o vreme pe lângă patriarh. În acest timp a cercetat starea și nevoile eparhiei și și-⁠a făcut un plan pentru întărirea credinței în turma sa și pentru propovăduirea lui Hristos printre neamurile necreștine, care alcătuiau cea mai mare parte a locuitorilor.

Ținutul era locuit mai ales de păgâni: mordvini, ceremiși (mari) și meșceri. Erau și mulți tătari, potrivnici înverșunați ai creștinismului, precum și staroveri. Printre locuitori se aflau numeroși exilați din centrul Rusiei și fugari. Populația rusă era alcătuită mai ales din cazaci și țărani care începeau atunci să lucreze pământurile Tambovului. Viața bisericească era slabă: bisericile erau foarte sărace, lipsite de cele mai trebuincioase lucruri, chiar și catedrala uimea prin sărăcia ei, iar puținele mănăstiri erau în decădere.

La începutul anului 1686 episcopul a pornit spre Tambov. Pe drum s-⁠a oprit la Voronej, pentru o convorbire duhovnicească cu Sfântul Mitrofan al Voronejului. Primirea solemnă din Kozlov, primul oraș al eparhiei, l-⁠a stânjenit pe smeritul ierarh. De aceea în Tambov a intrat la 1 martie, înainte de răsăritul soarelui, însoțit doar de câțiva monahi și de ucenicul său de chilie, Vasile, iar numai puțini credincioși evlavioși l-⁠au întâmpinat la slujba de dimineață.

Păstorirea

Înaintașul său, episcopul Leontie, stătuse doar un an în eparhie și nu apucase să facă nimic, așa că Pitirim a fost cel dintâi care a rânduit-⁠o. Grija lui cea mai mare a fost creșterea duhovnicească a credincioșilor, prin zidirea și înfrumusețarea bisericilor, pregătirea unor preoți vrednici și întărirea vieții monahale.

În locul vechii biserici de lemn din Tambov a început zidirea unei catedrale de piatră cu două niveluri, închinată Schimbării la Față, cu un paraclis al Sfântului Nicolae. A supravegheat cu grijă lucrarea și a pus chiar el mâna la construcție, dar catedrala nu a fost terminată în timpul vieții lui.

În anii episcopatului său numărul bisericilor din ținutul Tambovului a ajuns la 168. Deși puține față de alte eparhii, ele arătau că creștinismul devenise credința celor mai mulți. Fiindcă eparhia era săracă, banii pentru biserici i-⁠a adunat numai de la binefăcători și din ai săi.

Cu deosebită grijă s-⁠a ocupat de mănăstiri. Din inițiativa lui au fost întemeiate mănăstirea de călugări a Sfântului Ioan Botezătorul de la Treguliaevo (1688), la șapte verste de Tambov, într-⁠un loc pustiu, înconjurat de păduri, și mănăstirea de maici a Înălțării din Tambov (1690), a cărei stareță a fost sora sa, Ecaterina.

Voia ca și așezările omenești să arate a sate creștine. Îndată după sosire a așezat pe porțile cetății și lângă posturile de pază din mahalale răstigniri ale lui Hristos și icoane ale Maicii Domnului, aduse cu sine, încredințând astfel orașul ocrotirii Domnului și a Maicii Sale.

Icoanele sfântului

În catedrala Schimbarea la Față a pus o copie a icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Smolensk, adusă de el și poate chiar pictată de mâna lui. Această icoană, precum și icoana Maicii Domnului din Kazan, probabil tot lucrarea lui, icoana numită Ilinsko-⁠Cernigovskaia, cunoscută apoi ca icoana Tambovului, și o icoană a Sfântului Nicolae s-⁠au proslăvit prin minuni. Icoana Maicii Domnului numită Devpeteruvskaia sau „a lui Pitirim” fusese binecuvântarea părinților săi; nu s-⁠a despărțit de ea până la moarte și a lăsat-⁠o prin testament catedralei.

Învățătorul și părintele

A propovăduit cu stăruință popoarelor din ținut, aducându-⁠le la Ortodoxie. Învăța în călătoriile prin eparhie, acasă și mai ales în biserică, pe care o socotea izvorul cel dintâi al evlaviei. Îi povățuia pe credincioși și pe necredincioși, pe cei rătăciți și pe cei îndoielnici, și dădea îndrumări și clerului.

Era mereu la îndemâna celor care îi cereau sfat și ajutor. Trăia simplu și își cheltuia avutul pentru biserici, mănăstiri și nevoile aproapelui. Pentru pregătirea unor păstori vrednici a întemeiat o școală, iar la reședința episcopală a strâns o bibliotecă de cărți duhovnicești; în inventarul catedralei Adormirii din Moscova sunt pomenite două cărți ale lui Dionisie Areopagitul, legate în piele, care i-⁠au aparținut. Călătorea prin eparhie într-⁠o căruță simplă, ocolind orice confort.

Nu lipsea de la nicio slujbă și îi plăcea să slujească el însuși. Când nu slujea, stătea la strană și cânta, învățându-⁠i pe cântăreți să citească și să cânte corect. Avea o dragoste deosebită pentru exilați, pentru care a zidit o biserică a Sfântului Ioan Botezătorul.

Boala și vedenia

Pe la cincizeci de ani s-⁠a îmbolnăvit greu și se pregătea de plecarea din lumea aceasta. Atunci s-⁠a rugat fierbinte lui Dumnezeu, cerând nu sănătate și viață lungă, de care nu era legat, ci iertarea păcatelor și viața veșnică. Cu smerenie l-⁠a chemat pe ocrotitorul său, Cuviosul Procopie, să se roage împreună cu el pentru sufletul său.

După mărturia bătrânului Vasile, ucenicul care a stat mereu lângă el și i-⁠a cunoscut tainele, Cuviosul Procopie i s-⁠a arătat văzut, rugându-⁠se pentru el lui Dumnezeu cel nemuritor, să-⁠i miluiască sufletul și să-⁠l învrednicească de Împărăția cerurilor. După rugăciunea cuviosului, Mântuitorul s-⁠a arătat într-⁠un nor, ținând în mâna stângă Evanghelia și binecuvântând cu dreapta pe episcopul care se ruga. După moartea sfântului, vedenia a fost zugrăvită pe o icoană așezată deasupra mormântului său. Boala l-⁠a părăsit, iar el a mai trăit aproape trei ani.

Sfârșitul

În acești ani s-⁠a ocupat cu și mai multă râvnă de catedrala de piatră. Simțind că zilele îi sunt numărate și că nu va putea încheia toată lucrarea, s-⁠a străduit să termine și să împodobească măcar unul dintre paraclise, pe care l-⁠a sfințit el însuși în cinstea Sfântului Nicolae. A înzestrat noua catedrală pe cheltuiala sa cu vase sfinte și veșminte; una dintre odăjdiile sale a ajuns mai târziu la Sfântul Inochentie al Irkutskului. A lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat în această catedrală.

A trecut la Domnul la 28 iulie 1698, în ziua prăznuirii icoanei Maicii Domnului din Smolensk, pe care o cinstea în chip deosebit. A fost îngropat la nivelul de jos al catedralei zidite de el.

Cinstirea și proslăvirea

La începutul secolului al XIX-⁠lea, la catedrala din Tambov s-⁠a deschis o carte în care se consemnau vindecările de la mormântul său; au fost înregistrate 260 de minuni. Pentru vindecare îl chemau nu numai ortodocșii, ci și oameni de alte credințe. Localnicii îl cinsteau ca sfânt și se închinau la mormântul lui.

La 28 iulie 1914, la cererea arhiepiscopului Chiril (Smirnov) al Tambovului, Sfântul Sinod l-⁠a trecut în rândul sfinților.

După revoluție, în 1919-1920, moaștele au fost deschise de autorități, care au declarat că ar fi fost falsificate. În 1922 racla de argint a fost confiscată, sub pretextul ajutorării înfometaților de pe Volga. Pentru ascunderea odoarelor bisericești au fost arestați atunci protoiereul Tihon Pospelov, episcopul Zinovie, preotul Vasile Kudriașov, epitropul Nil Vasilievici Kamenev și ajutorul său, Vissonov. Moaștele sfântului, luate după revoluție, au fost înapoiate Bisericii în 1988 și se află astăzi în catedrala din Tambov.

La 15 noiembrie 1995 s-⁠au ținut la Miciurinsk (vechiul Kozlov) primele „Lecturi Pitirim”, devenite anuale. La 31 august 2014, la împlinirea a o sută de ani de la proslăvire, i s-⁠a ridicat un monument în Piața Catedralei din Tambov, lucrare a sculptorului Aleksandr Rukavișnikov.

Sfântul Pitirim este prăznuit la 28 iulie (10 august pe stil nou), în Soborul sfinților din Tambov, și în duminica dinaintea acestei zile, în Soborul sfinților din Smolensk.