Procul de Pozzuoli

Sfântul Procul din Pozzuoli (vechiul Puteoli) a fost diacon și a pătimit ca mucenic, după tradiție, la 19 septembrie 305, pe vremea persecuției lui Dioclețian, odată cu sfântul Ianuarie, episcopul Beneventului, și cu alți cinci tovarăși. Este cinstit în Occident, în Biserica Romano-⁠Catolică, unde este înscris în Martirologiul Roman, și mai ales ca sfânt local la Pozzuoli; izvoarele noastre nu arată o pomenire a lui în calendarul ortodox. Se pomenește la 18 octombrie (împreună cu Eutihie și Acuțiu) și la 16 noiembrie la Pozzuoli.

Povestea mucenicească

Cei șapte mucenici sunt pomeniți întâi în legătură cu viața sfântului Ianuarie: Ianuarie, Sosiu (diacon din Miseno), Festus (citeț), Desideriu (citeț), Procul (diacon), Eutihie și Acuțiu (mireni). Cele mai vechi acte au fost păstrate în arhiva curiei din Pozzuoli și publicate întâia oară la Paris în 1867 de iezuitul bolandist Stilting. Actele din Bologna, păstrate într-⁠un codice din 1180, cuprind legenda lui Procul, după relatări mai vechi, de cel puțin secolul al VII-⁠lea.

După legendă, în vremea persecuției lui Dioclețian Ianuarie, episcopul Beneventului, a fugit din scaun și a venit în taină la Pozzuoli. Prezența lui a ajuns totuși la cunoștința creștinilor de acolo, și a ținut legătura cu diaconul Sosiu din Miseno și cu diaconul Festus și citețul Desideriu. Sosiu a fost curând dat de gol ca creștin de autorități și judecătorul Dragonțiu l-⁠a osândit să fie omorât de urși în amfiteatrul local. Ianuarie, Festus și Desideriu, aflând de arestarea lui, s-⁠au dus cu primejdie să-⁠l vadă în temniță, la minele de sulf din Pozzuoli, lângă vulcanul Solfatara. Autoritățile au aflat că și aceștia sunt creștini și au fost aruncați și ei fiarelor; după relatarea de mai târziu, fiarele au venit lângă sfinți și s-⁠au așezat blânde la picioarele lor, fără să-⁠i vatăme. Au fost apoi osândiți să fie decapitați, împreună cu Sosiu. Diaconul Procul și mirenii Eutihie și Acuțiu s-⁠au împotrivit osândei, pe când ceilalți erau duși la moarte, și de aceea au fost decapitați și ei lângă Solfatara, la 19 septembrie 305.

Cinstirea

Moaștele lui Procul au fost mai întâi îngropate în templul calpurnian, făcut mai târziu catedrala Pozzuoli. Trupurile lui Festus și Desideriu au fost îngropate lângă Benevento, apoi mutate în catedrala orașului și în cele din urmă în mănăstirea Montevergine; moaștele lui Sosiu au fost îngropate la Miseno și, după nimicirea Misenului în secolul al IX-⁠lea, mutate la Neapole, iar în 1807 la Frattamaggiore, al cărui ocrotitor a devenit. Moaștele lui Eutihie și Acuțiu au stat lângă bazilica paleocreștină Sfântul Ștefan din Pozzuoli, iar în a doua jumătate a secolului al VIII-⁠lea au fost așezate în catedrala Neapolelui, sub altarul mare, cu cele ale lui Agripin. Un document din secolul al IX-⁠lea, pe care un cercetător îl crede născocit, spune că în 871 trupurile lui Ianuarie, Procul, Eutihie și Acuțiu au fost duse în insula Reichenau de un cavaler șvab; cercetările din 1964 au arătat că oasele de la Reichenau nu aparțin acestor mucenici italieni. Desideriu și Acuțiu sunt zugrăviți într-⁠o frescă din secolul al IX-⁠lea din catacombele San Gennaro din Neapole.

În Martirologiul Roman vechi, grupul întreg era pomenit la 19 septembrie, Festus și Desideriu la 7 septembrie, Sosiu la 23 septembrie, Procul, Eutihie și Acuțiu la 18 octombrie; 16 noiembrie era ziua oficială la Pozzuoli. Pozzuolenii obișnuiau să-⁠l sărbătorească și în a doua duminică din mai, și îi dăduseră cu dragoste o poreclă glumeață, legată de ploile obișnuite din noiembrie.