Siluan Athonitul

Cuviosul Siluan Athonitul a fost un monah rus de la Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Muntele Athos, părinte duhovnicesc și scriitor, născut la 17 ianuarie 1866 și trecut la Domnul la 24 septembrie 1938 (11 septembrie pe stil vechi). Cu puțină carte, a ajuns un învățător al rugăciunii, al smereniei și al iubirii de vrăjmași, iar scrierile lui, păstrate de ucenicul său, au făcut cunoscută lumii viața lui. Biserica îl cinstește ca pe unul dintre Sfinții Părinți ai vremurilor noastre.

Tinerețea

S-⁠a născut cu numele Semion Ivanovici Antonov, într-⁠o familie țărănească evlavioasă din satul Șovskoe, în gubernia Tambov, aproape de locul unde trăise sihastrul Ioan din Sezenovo. A învățat puțină carte, doar două clase primare, și avea o putere trupească neobișnuită: după mărturii, putea lua cu mâna goală un ceaun fierbinte de pe plită sau frânge cu pumnul o scândură groasă. În tinerețe a lucrat ca dulgher în atelierul fratelui său. Tatăl lui nu era învățat, dar era smerit, iar mai târziu Siluan spunea despre el: „N-⁠am ajuns la măsura tatălui meu”.

Inima lui s-⁠a aprins de iubire pentru Dumnezeu după ce a auzit despre minunile de la mormântul Sfântului Ioan din Sezenovo. La nouăsprezece ani a vrut să intre la Lavra Pecerska din Kiev, dar tatăl l-⁠a îndemnat să facă mai întâi serviciul militar. Sub înrâurirea anturajului, a dus o vreme o viață destrăbălată, până când, în somn, a auzit glasul Maicii Domnului: „Nu-⁠mi place ceea ce faci tu acum”. A făcut armata în batalionul de geniști din Sankt Petersburg, având mereu simțământul propriei păcătoșenii, și a luat parte la slujbele protoiereului Ioan de Kronstadt, a cărui putere de rugăciune l-⁠a impresionat.

La Muntele Athos

În toamna anului 1892, după încheierea serviciului militar și o săptămână petrecută acasă, a plecat la Athos și a intrat în mănăstirea rusă Sfântul Pantelimon, numită Rossikon, aflată, ca toate mănăstirile athonite, sub jurisdicția Patriarhiei Constantinopolului. Prima lui ascultare a fost la moara mănăstirii. A fost tuns monah în 1896, iar în 1911 a primit marea schimă, cu numele Siluan, versiunea rusă a numelui biblic Silvan. A lucrat la moară, la metocul Kalamareia, la Vechiul Russikon, iar apoi ca econom al mănăstirii. În timpul războiului ruso-⁠japonez a trebuit să părăsească Athosul și să se întoarcă în satul natal, unde a așteptat chemarea sub arme; fiind monah, nu mai putea locui cu familia și și-⁠a zidit o mică chilie lângă casă. Nopțile și le petrecea în rugăciune; se spune că îi plăcea să se roage pe o piatră lunguiață de pe marginea unei poteci din munte, ce poartă și azi numele „Banca Sfântului Siluan”.

Din primii ani de monahism a primit, după cum s-⁠a spus, rugăciunea minții și a inimii, iar restul vieții sale a fost o luptă pentru păstrarea harului primit. A trecut prin lungi încercări, între deznădejdea de a fi părăsit și simțământul păcătoșeniei, până când a auzit în rugăciune cuvântul lui Hristos către el: „Ține-⁠ți mintea în iad și nu deznădăjdui”. A dobândit astfel adâncă smerenie și liniște lăuntrică. Se ruga și plângea pentru toată lumea ca pentru sine și prețuia mai presus de toate iubirea de vrăjmași.

Învățătura și scrierile

Ucenicul și biograful său, arhimandritul Sofronie (Saharov), îl descrie ca pe un om cu voință rară, dar fără încăpățânare, simplu, liber și neînfricat, dar blând, smerit fără umilință, „chip și asemănare a lui Dumnezeu”. Deși abia știa să scrie, mulți pelerini îl căutau pentru sfaturile lui înțelepte.

Siluan și-⁠a încredințat însemnările ucenicului său, părintele Sofronie, pe atunci diacon, care a mers peste câțiva ani la Paris ca să le publice; ele au apărut mai întâi în slavonă, în 1952, și au fost în curând traduse în franceză, engleză și multe alte limbi. Mulți monahi le numesc „noua Filocalie”. Dintre ele, „Plângerea lui Adam” este un poem scris de Siluan, din care compozitorul estonian Arvo Pärt a făcut o lucrare corală. Teologul Ioannis Zizioulas a văzut în smerenia și iubirea lui de vrăjmași o identificare cu întreaga omenire în starea ei căzută.

Cinstirea

Patriarhia Ecumenică l-⁠a canonizat la 26 noiembrie 1987, iar Patriarhia Moscovei l-⁠a înscris în calendar în 1992, cu binecuvântarea patriarhului Alexei al II-⁠lea. Biserica îl pomenește la 24 septembrie (11 septembrie pe stil vechi). În satul său, în locul unde și-⁠a făcut chilia, se află din 1995 o capelă din cărămidă roz.