Ștefan Știljanovici

Sfântul Binecredincios Despot Ștefan Štiljanović a fost ultimul nobil sârb de seamă din vremea stăpânirii otomane în Serbia și, după tradiția populară, ultimul despot al Serbiei. A cârmuit un ținut întins sub coroana Ungariei, vestit pentru luptele lui cu otomanii la hotare. A murit în jurul anului 1543. Biserica Ortodoxă Sârbă îl cinstește ca sfânt și îl pomenește la 17 octombrie (4 octombrie pe stil vechi).

Obârșia și venirea în Srem

S-⁠a născut în Paštrovići (azi în Muntenegru), unde a fost ales cneaz la mănăstirea Rezevići, ultimul și cel mai vestit dintre cnezii acelui ținut. Paštrovići, pomenit în 1377 ca una dintre obștile sârbești, a trecut în 1423 sub stăpânirea Republicii Veneția. Își trăgea neamul din Primorje; soția lui era Elena Bogdanović. Avea șapte mori. După o ceartă cu Veneția, în 1498 și-⁠a lăsat avuția poporului său și s-⁠a dus în Srem. În același an a zidit cetatea Morović, unde și-⁠a așezat reședința. În 1507 a primit de la regele Ludovic al II-⁠lea al Ungariei cetatea Siklós din Baranya.

Lupta la hotare

În războiul pentru succesiunea la tronul Ungariei dintre regele Ferdinand și voievodul Ioan Zápolya, a ținut partea lui Ferdinand, la a cărui încoronare, la 3 noiembrie 1527, a ajuns administrator al cetăților Novigrad și Orahovica. A primit moșii în comitatul Virovitica, între care satele Donji Miholjac și Glogovnica, și cetatea Valpovo, unde a avut reședința. A administrat orașe însemnate care ținuseră mai înainte de Ioan Nenad. Avea o flotilă a lui. A fost comandantul oștenilor de la hotarele Slavoniei, care au luptat împotriva Imperiului Otoman. A luat parte la războiul civil de la bătălia de la Mohács, în 1526, până la 1541, când turcii au luat Buda. Ultimul semn despre el este din 1540, când era prefect al cetății Valpovo. În 1543 a fost înfrânt și prins de otomani, dar Murat-⁠beg i-⁠a cruțat viața pentru vestitul lui eroism și l-⁠a lăsat liber. A părăsit Slavonia, iar ultimii ani i-⁠a petrecut la Siklós, unde a murit în jurul anului 1543. Vizirul otoman Skender-⁠pașa Mihailović era nepotul lui din partea mamei.

Tradiția populară îl arată ca pe cel mai desăvârșit stăpânitor creștin și îi leagă multe fapte bune și vitejia în lupta cu turcii. Cea mai însemnată povestire despre el a fost însemnată de Stjepan Mitrov Ljubiša în „Skočidjevojka”, o povestire din Paštrovići de la sfârșitul veacului al XV-⁠lea. Se spune că văduva lui, Elena (și ea cinstită ca sfântă), a ridicat mănăstirea Petkovica pe Fruška Gora.

Moaștele și cinstirea

După tradiție și după „Povesnoe slovo”, a fost îngropat întâi pe dealul Göntér. Încă din 1545 moaștele lui se aflau la mănăstirea Šišatovac din Srem; în Panegiricul mănăstirii din 1545 se spune că acolo odihnesc moaștele nestricate ale „sfântului și dreptului și minunatului Ștefan Štiljanović, despotul sârbilor”. În vremea stăpânirii turcești, moaștele aveau mare însemnătate și se credea că au putere de vindecare. În 1634, patriarhul Pajsije Janjevac, aflat la Šišatovac, a scris viața lui Ștefan Štiljanović, într-⁠o înnoire a literaturii hagiografice sârbești. În al Doilea Război Mondial, croații ustași au jefuit mormântul lui Štiljanović: rămășițele au fost stricate cu voie, iar odoare, între care coroana lui, au fost luate la Zagreb. Slujitorii bisericești sârbi au izbutit să recupereze rămășițele, care au fost apoi îngropate pe dealul Göntér. Din aprilie 1942, moaștele lui se odihnesc în vistieria catedralei Arhanghelul Mihail din Belgrad. Biserica Ortodoxă Sârbă l-⁠a trecut în rândul sfinților, cu numele Sfântul Despot Ștefan Štiljanović. La Augsburg, în Germania, o parohie poartă numele lui și al soției lui: „Parohia ortodoxă Sfântul Ștefan și Sfânta Elena Štiljanović”.