Teodosie al Caucazului

Cuviosul Teodosie al Caucazului (în lume Feodor Feodorovici Kașin) a fost un ieroschimonah rus care a viețuit în Sfântul Munte Athos, la Constantinopol și la Ierusalim, iar apoi, întors în Rusia, a fost duhovnic și stareț în Kuban și în Caucazul de Nord. A trecut prin arest și lagăr și și-⁠a petrecut ultimii ani la Mineralnîe Vodî, unde a trecut la Domnul în 1948. Este cinstit ca stareț înainte-⁠văzător și ca ocrotitor al orașului Mineralnîe Vodî.

Izvoarele vieții sale sunt mai ales amintirile femeilor pe care le-⁠a călugărit și care au trăit lângă el, precum și ale zecilor de fii duhovnicești și ale urmașilor acestora. De aceea multe lucruri din viața lui rămân neclare, iar o lucrare științifică despre el nu a fost încă scrisă. Viața de mai jos arată atât ce spune tradiția ucenicilor, cât și ce păstrează documentele vremii.

Nașterea și copilăria

Viața publicată cu binecuvântarea Mitropolitului Ghedeon (Dokukin) al Stavropolului spune că s-⁠a născut la 3 mai 1841, în ziua pomenirii Cuviosului Teodosie al Peșterilor de la Kiev. Data se sprijină pe certificatul de deces eliberat la Mineralnîe Vodî, care îi dădea vârsta de 107 ani la moarte. Alte date, din arhivele vremii, arată că ar fi venit în Athos pe la 20-21 de ani în 1889, ceea ce așază nașterea lui spre anul 1868.

Locul nașterii nu este cunoscut cu exactitate. Un ghid al pelerinului rus în Athos, din 1905, spune că era din gubernia Perm. Istoricul Piotr Agafonov socotește că cel mai probabil venea din ținutul Kamei de Sus, din ținutul Solikamsk, unde, în orașul Dediuhin, numele Kașin era cel mai răspândit din tot Uralul.

Părinții săi, Feodor și Ecaterina, erau țărani săraci, cu mulți copii, dar creștini evlavioși, care și-⁠au crescut pruncii în frică de Dumnezeu. Copilul a învățat de mic psalmii și cântările Bisericii. După viața sa, încă băiat fiind, se ducea în pădure și se ruga îndelung pe o piatră mare; odată, în timpul rugăciunii, a auzit un glas care i-⁠a spus că piatra pe care stătea era a raiului, și de atunci a numit-⁠o „piatra raiului”.

În Sfântul Munte

Este sigur că a plecat în Sfântul Munte. După viața alcătuită de ucenici, a ajuns acolo foarte tânăr, împreună cu un grup de pelerini, și a crescut în mănăstire: a învățat carte și limba greacă, a împlinit fără cârtire ascultările, vorbea numai când era neapărat nevoie și se ruga cu mare căldură. Egumenul, văzându-⁠l ascultător și harnic la rugăciune, l-⁠a luat lângă sine. Virtuțile lui au stârnit și pizma unor frați, iar el a răbdat cu smerenie umilințele.

Tot după viața sa, când avea paisprezece ani, la mănăstirea Iviru a venit un general rus care adusese în Grecia pe soția sa, bolnavă și chinuită de un duh necurat. Femeia aflase în vis că un tânăr ascultător din obște o va putea vindeca. Când tânărul Feodor a fost chemat, ea a strigat că acesta este cel care va alunga duhul din ea. Egumenul l-⁠a binecuvântat să postească trei zile și să spele cu apă icoana Maicii Domnului din Kazan; cu acea apă, după slujba de mulțumire făcută pe corabie, bolnava a fost izbăvită de chinurile ei. Întrebat cui se roagă de are rugăciunea atâta putere, tânărul a răspuns că se roagă „Maicuței aurite a lui Dumnezeu”.

Documentele păstrate în arhiva serviciilor de securitate din ținutul Krasnodar arată că a pornit spre Athos în 1889. Ghidul pelerinului din 1905 spune însă că sosise acolo cu mai bine de douăzeci de ani înainte. S-⁠a așezat în chilia Brâului Maicii Domnului, care ținea de mănăstirea Iviru; chiliile athonite sunt așezări monahale întinse, cu pământ lucrat. Aflând că nu este orfan, starețul l-⁠a trimis acasă să ia binecuvântarea părinților pentru călugărie. Tânărul a ajuns în ținutul Permului, și-⁠a găsit tatăl și mama, iar aceștia l-⁠au binecuvântat cu o icoană a Maicii Domnului din Kazan. Întors în Sfântul Munte, a fost tuns în monahism cu numele Teodosie.

La 12 decembrie 1897, la cererea bătrânilor aleși ai mănăstirii Iviru și cu mărturia scrisă a starețului său duhovnicesc, ieromonahul Ioanichie, Mitropolitul Nil (Smirniotopoulos), fost al Karpathosului și Kasosului, l-⁠a hirotonit în biserica chiliei Brâului: citeț, ipodiacon, diacon și preot. Prin certificatul dat la 14 decembrie 1897, mitropolitul îi îngăduia să fie duhovnic, să primească spovedania gândurilor, să rânduiască pocăința după puterea fiecăruia și să călugărească pe cei încercați. În 1901 a murit starețul Ioanichie, iar ieromonahul Teodosie i-⁠a urmat la conducerea chiliei.

Constantinopolul și anii de încercare

Ucenicii săi povestesc că a slujit cinci ani la Constantinopol, iubit de toți, și că împărțea săracilor și bolnavilor banii primiți de la oameni bogați. După unele vieți, în acești ani a primit la metocul rusesc pe cei săraci și bolnavi și pe toți cei ce aveau nevoie de ajutor și sfat.

Documentele vremii arată și o latură mai grea. Ieromonahul Teodosie deschisese la Constantinopol un metoc al chiliei sale, lucru neîngăduit chiliilor athonite. În mai 1902, Patriarhia Ecumenică l-⁠a rugat pe arhimandritul Iona, parohul bisericii ambasadei ruse, să-⁠l mustre pe ieromonah, pentru că slujea Liturghia acasă fără binecuvântare și nu asculta sfaturile Bisericii; i s-⁠a cerut să se întoarcă în fruntea obștii sale din Athos.

În 1905 a izbucnit un mare scandal, relatat de presa bisericească rusă și greacă. O tânără rusoaică, Tatiana Nikitina, a fost adusă în Sfântul Munte îmbrăcată bărbătește și cu acte de bărbat; descoperită, a fost îndepărtată, iar vina a fost pusă pe seama ieromonahului Teodosie. Chinotita Sfântului Munte a dat o hotărâre împotriva lui, întărită de Sinodul Patriarhiei Ecumenice la 18 octombrie 1905. Ucenicii lui povestesc însă altfel întâlnirea cu fata: o mamă și fiica ei Tatiana, venite în pelerinaj la Ierusalim din stanița Platnirovskaia, l-⁠au întâlnit pe părinte, iar el ar fi binecuvântat-⁠o pe copilă să rămână într-⁠o mănăstire. Izvoarele nu se potrivesc nici asupra vârstei ei, nici asupra locului întâlnirii.

Oricum ar fi fost, viețile alcătuite de cinstitorii săi spun că a fost nevoit să părăsească Athosul. O altă tradiție spune că în 1907 s-⁠a retras de bunăvoie din conducerea chiliei.

La Ierusalim

Între 1909 și 1913 a stat în Cetatea Sfântă a Ierusalimului, unde a slujit de multe ori la Mormântul Domnului. Ca fost stareț al unei chilii athonite și cunoscător al limbii grecești, i se îngăduia să slujească împreună cu preoții Patriarhiei Ierusalimului în biserica Sfântului Mormânt, deși nu făcea parte din Frăția Sfântului Mormânt. La Ierusalim a primit marea schimă, păstrându-⁠și numele.

Acolo l-⁠a cunoscut un general în retragere, moșier din stanița Platnirovskaia, venit să se închine la Mormântul Domnului. Acesta s-⁠a îngrijit de actele necesare și i-⁠a înlesnit întoarcerea în Rusia.

Întoarcerea în Rusia

Din 6 iulie 1912 a locuit la stația Kavkazskaia. A trăit cam un an pe moșia generalului de la Platnirovka. În acei ani s-⁠a înscris în Uniunea Poporului Rus: s-⁠a păstrat un document din 15 decembrie 1915, dat de consiliul central al acestei organizații, prin care i se îngăduia să deschidă filiale în regiunea Kubanului.

Apoi a slujit ca ieromonah în schitul Adormirii, numit „al doilea Athos”, de pe muntele Beștau, în ținutul Stavropolului, apoi în Kuban, la stanița Kavkazskaia și la cătunul Romanovski (astăzi orașul Kropotkin).

Schitul din pădure

În ținutul Krasnodarului s-⁠a așezat întâi lângă o mănăstire, în locul numit Tiomnîe Buki, apoi mai aproape de cătunul Gornîi, la 27 de kilometri de orașul Krîmsk. Acolo a întemeiat un mic schit, o „pustiniță”, cu o bisericuță de lemn. În jurul lui s-⁠au adunat ucenici și s-⁠a format o obște de maici. Câteva monahii dintr-⁠o mănăstire apropiată au venit să trăiască lângă el, precum și două fete, Ana și Liubov, care au rămas alături de el treizeci de ani și care, după moartea lui, au scris un manuscris despre viața sa.

Obștea creștea capre și avea o stupină. Toate clădirile de lemn le-⁠a ridicat „bunicul”, cum îi spuneau, cu mâna lui și cu toporul. Monahia Alexandra, fiică duhovnicească a lui, își amintea că el tăia lemnele pentru foc și ieșea cu toporul desculț, pe orice vreme. În schit erau căsuțe-⁠chilii numite după locurile de unde veneau pelerinii: chilia Rostovului, a Caucazului, a Novorosiiskului. Ucenicii mai povesteau că știa multe limbi și vorbea cu fiecare în limba lui, cu moldovenii, cu georgienii, cu armenii.

În acești ani a început slujirea lui de stareț și s-⁠au arătat darurile lui: înainte-⁠vederea, dreapta socoteală, vindecarea. Mulțime de pelerini veneau la el după sfat. Pe unii îi mustra, pe alții îi vindeca de boli, pe alții îi mângâia cu cuvântul, și adesea răspundea la întrebări încă nerostite. După amintirile maicilor, aici i s-⁠a arătat Maica Domnului și i-⁠a poruncit să le dea celor ce vin apă tămăduitoare dintr-⁠un izvor.

Arestul și exilul

În martie 1927, cu două săptămâni înainte de Paști, părintele Teodosie a fost arestat și dus la Novorosiisk. A stat sub anchetă până în ianuarie 1929, apoi a fost condamnat la trei ani de lagăr și trimis în exil. Rasofora Liubov l-⁠a urmat și l-⁠a slujit până la sfârșitul pedepsei. A rămas în exil până în 1932.

Din 1927 s-⁠a apropiat de cei care nu-⁠l pomeneau pe Mitropolitul Serghie (Stragorodski) la slujbe, dar nu s-⁠a supus vreunui centru al acestora și a dus o viață foarte retrasă.

Anii de la Mineralnîe Vodî

După exil s-⁠a așezat la Mineralnîe Vodî. În anii războiului a fost unul dintre cei mai râvnitori rugători pentru biruința țării, pomenind neîncetat pe ostașii care o apărau și pe cei căzuți.

Ucenicii păstrează o întâmplare din zilele în care nemții se apropiau de oraș. Bătrânul, cunoscut de copiii din oraș ca „bunicul Kuzka”, a alergat, cu o iuțeală neobișnuită pentru vârsta lui, la o grădiniță și i-⁠a chemat pe copiii aflați pe stradă să alerge după el. Copiii l-⁠au urmat în joacă, iar educatoarele după copii. Între timp un obuz a lovit clădirea grădiniței și a dărâmat-⁠o, dar nimeni nu a pierit.

Îi îndemna adesea pe oameni să rostească rugăciunea lui Iisus și spunea că, dacă oamenii ar ști ce îi așteaptă după moarte, s-⁠ar ruga lui Dumnezeu zi și noapte.

Trecerea la Domnul și cinstirea

A trecut la Domnul la 8 august 1948 (27 iulie pe stil vechi), la Mineralnîe Vodî. După mărturia ucenicilor, în ziua morții lui a venit în casă un străin necunoscut, care a citit toată noaptea din memorie Psaltirea și Sfânta Evanghelie. La înmormântare s-⁠au oferit să ducă sicriul patru tineri îmbrăcați neobișnuit, în cămăși lungi și cizme, toți cu părul bălai; l-⁠au purtat pe brațe până la cimitir, apoi s-⁠au făcut nevăzuți.

La 25 aprilie 1995, marțea din Săptămâna Luminată, s-⁠a cântat pentru ultima dată „Veșnica pomenire” pentru stareț, într-⁠o biserică a Sfântului Arhanghel Mihail. În același an, Mitropolitul Ghedeon (Dokukin) a binecuvântat cinstirea lui ca sfânt local al eparhiei Stavropolului, cu prăznuire în ziua trecerii lui la Domnul, 27 iulie (8 august). Este cinstit și de unele jurisdicții ortodoxe de stil vechi și este socotit ocrotitorul orașului Mineralnîe Vodî.