Teofil Plângătorul

Cuviosul Teofil Plângătorul (numit și Lăcrimătorul, mort în jurul lui 1090) a fost monah al Lavrei Peșterilor din Kiev, în veacul al XI-⁠lea, care a trăit împreună cu fratele lui, monahul Ioan cel plăcut lui Dumnezeu. Se pomenește (stil vechi) la 29 decembrie (11 ianuarie pe stil nou).

Viața

Teofil și fratele lui, Ioan, erau atât de apropiați, încât l-⁠au rugat pe fericitul Marcu Gropar să le sape un mormânt comun. Într-⁠o vreme când Teofil era plecat din mănăstire (pentru treburi ale ei), fratele lui a murit și a fost îngropat în mormântul pregătit. Întors, Teofil a venit la mormânt și și-⁠a arătat nemulțumirea că fratele lui a fost pus în locul de sus al mormântului, care i se cuvenea lui. Marcu Gropar i-⁠a zis mortului: „Frate, lasă locul fratelui tău mai mare și culcă-⁠te pe cel de jos”. Spre marea mirare a tuturor, mortul s-⁠a sculat și s-⁠a culcat jos. Apoi Marcu i-⁠a spus lui Teofil că n-⁠ar fi trebuit să plece din peșteră și că ar trebui să moară îndată, dar, pentru că încă nu este gata pentru veșnicie, să se îngrijească de mântuirea sufletului. Întristat și înspăimântat, Teofil și-⁠a dat săracilor toate lucrurile și, așteptându-⁠și moartea, a început să plângă amarnic și neîncetat pentru păcatele lui. Plânsului i-⁠a adăugat postul strict și, în mulți ani, și-⁠a istovit trupul atât, încât i se puteau număra oasele; din prea multe lacrimi și-⁠a pierdut vederea.

Când Marcu din Peșteri și-⁠a aflat ceasul sfârșitului, l-⁠a chemat pe Teofil și i-⁠a zis: „Iartă-⁠mă, frate, că te-⁠am întristat atâția ani, și roagă-⁠te lui Dumnezeu pentru mine, căci eu plec din lumea aceasta. Dacă voi căpăta îndrăzneală, nu voi uita să mă rog pentru tine, ca Domnul să ne învrednicească pe amândoi să vedem fața Lui prealuminoasă și să ne vedem acolo unul pe altul și să fim în locul Cuvioșilor noștri părinți Antonie și Teodosie ai Peșterilor.” Teofil, neîncetat plângând, a zis celui care murea: „De ce, părinte, mă lași? Ia-⁠mă cu tine sau dăruiește-⁠mi să văd aici. Știu că, atunci când ai înviat pe fratele meu mort și eu am căzut înaintea ta în peșteră, ar fi trebuit să mor pentru păcatele mele, dar Domnul, pentru rugăciunile tale sfinte, m-⁠a cruțat, așteptând pocăința mea. Și acum poți să-⁠mi dai ce îți cer: sau să plec cu tine la Dumnezeu, sau să văd.” Marcu i-⁠a răspuns: „Nu te întrista, frate, că pentru Domnul ai orbit la ochii trupului, căci cu cei duhovnicești ai văzut cu adevărată înțelegere. Am dorit să fiu pricina orbirii tale; ți-⁠am prevestit moartea vrând să fac folos sufletului tău și să smeresc înălțarea ta trupească, căci Dumnezeu nu disprețuiește inima zdrobită și smerită (Ps. 50, 19), ci nu pe cel ce se laudă cu vechimea. De aceea nu ai nevoie să vezi lumina aceasta de scurtă vreme; cere de la Domnul să vezi slava Lui în lumina veșnică; nu dori nici moartea: ea va veni și dacă nu vrei. Iată semnul plecării tale: cu trei zile înainte de sfârșit vei vedea și așa vei pleca la Domnul și vei vedea acolo lumina neînserată și slava negrăită.”

După moartea părintelui Marcu, Teofil și-⁠a întețit și mai mult plânsul și rugăciunile; lacrimile din mulți ani au umplut până sus un vas pus dinainte. Când i-⁠a revenit vederea, cuviosul a văzut în mâinile unui înger vasul cu lacrimile lui și a auzit de la înger: „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Peste trei zile a murit (în jurul lui 1090). Moaștele lui nestricate se odihnesc în Peșterile Apropiate ale lui Antonie, lângă fratele lui și lângă Marcu, și, după povestirile monahilor, izvorăsc vindecări.