Trifon de la Pecenga

Sfântul Cuvios Trifon de la Pecenga (Trifon al Kolei) a fost monah rus din veacul al XVI-⁠lea, ascet pe peninsula Kola și în Laponia, întemeietorul mănăstirii Pecenga și numit „luminătorul lapilor” (al saamilor). S-⁠a născut în iunie 1495 și a adormit la 15 decembrie 1583, la 88 de ani. Se pomenește la 15 decembrie (stil vechi) și este cinstit în soborul sfinților din Kola, din Karelia, din Novgorod și din Tver.

Izvoarele

Viața lui, cunoscută, a fost scrisă în a doua jumătate a veacului al XVII-⁠lea, pe temeiul unor scurte însemnări păstrate la mănăstirea Pecenga. Neputând reface o biografie întreagă, autorul a adus însemnările risipite la forma unei vieți obișnuite, umplând golurile cu expresii obișnuite despre viața cucernică a sfântului. Există însă și alte mărturii, care înfățișează în alt chip pocăința lui. În Povestirea despre pământul lapilor, negustorul olandez Simon van Salingen relatează o poveste spusă de Trifon însuși despre tinerețea lui, când fusese căpetenie a unei cete de tâlhari, dar s-⁠a pocăit: se spune că fusese un războinic înfricoșător pentru dușmani, jefuise și nimicise mulți oameni la hotar și vărsase mult sânge, de care s-⁠a pocăit și s-⁠a căit amar; de aceea a jurat să nu poarte în viața lui pânză, ci să-⁠și facă un cerc în jurul mijlocului și să se pocăiască în pustie, departe de oameni, printre fiare.

Tinerețea

Se numea Mitrofan și era fiul unui preot din ținutul Novgorodului, din Torjok. A fost o fire cu putere uriașă și sănătate bună. În tinerețe a slujit unui boier, apoi a intrat în slujba oștirii; după unele izvoare, a fost pregătit ca inginer militar, și a ajuns căpetenia unei ceti de tâlhari care băga spaima în „nemții cajani” (finlandezi), ajungând în incursiunile lui până la „marea Kajana” (Golful Botnic). După Viață, avea o fire neînfrânată și, într-⁠o zi, în mânie, și-⁠a ucis iubita. Atunci, căindu-⁠se, a plecat spre miazănoapte, pe peninsula Kola, la râul Pecenga.

Misionarul

Cinci ani de rătăciri în păduri sălbatice, pline de primejdii, frig și foamete, s-⁠au sfârșit cu întâlnirea cu Cuviosul Teodorit al Kolei, venit din Zavolgia spre luminarea triburilor păgâne de acolo. După cinci ani de lucru împreună, Mitrofan, învățând limba lapilor, a plecat la propovăduire pe cont propriu, în ținutul rătăcirilor sale, la râul Pecenga. Misionarii au întâmpinat o împotrivire aprigă din partea vrăjitorilor, dar au avut izbândă, mai ales pentru că Mitrofan a luat timp să le cerceteze credințele și limbile. Nevoia de biserici și de preoți pentru lapii nou botezați i-⁠a dus la Novgorod, la arhiepiscopul Macarie; în 1530 Teodorit și Mitrofan au pornit la drum, iar la întoarcere au venit cu meșteri, cărți de slujbă și odoare. Cu ei venea ieromonahul Ilie din Novgorod.

În 1532, la vărsarea râului Mana în Pecenga, Mitrofan a întemeiat mănăstirea Sfintei Treimi. Biserica a sfințit-⁠o ieromonahul Ilie, care l-⁠a și tuns monah cu numele Trifon. Pentru că vărsase sânge, Trifon nu a putut primi preoția; slujbele le făcea ieromonahul Iona, care fusese mai înainte preot al bisericii Sfântul Nicolae din Kola.

Necazurile și sfârșitul

În anul foametei, 1548, frații din mănăstirea Cuviosului Teodorit din Kola, cerând îndulcirea regulii și, după cum scrie cneazul Kurbski, stăpânirea de pământuri și hotare, și-⁠au bătut și izgonit egumenul, apoi au venit la Pecenga, la Cuviosul Trifon. Venirea unei obști atât de turbulente l-⁠a silit și pe Trifon să părăsească mănăstirea; canonul lui spune că viața lui era amenințată de „oameni răi”. Varlaam din Keret, ajuns la Pecenga după o călătorie de pocăință, a prezis lui Trifon despre frați: „Vor fi oameni și sate foarte nestăpânite, ca fiarele sălbatice, asemenea mâniei și iuțimii tale.” Trifon a pornit cu un mic grup de monahi într-⁠o rătăcire de opt ani, strângând milostenie pe care o trimitea mănăstirii. În lipsa lui, frații rămași au mutat mănăstirea, din voia lor, mai aproape de gura râului, într-⁠un loc mai bun pentru pescuit și negoț. În 1556 Trifon s-⁠a întors cu un nou egumen, Gurie, și cu o gramotă împărătească ce dădea mănăstirii privilegii. De atunci și-⁠a îndrumat frații până la sfârșit. Lapii botezați de el au văzut totdeauna în el un învățător în viața creștină și un apărător împotriva silniciilor „oamenilor răi”. Ca să aibă prilej de rugăciune în singurătate, a ridicat, pe malul unui pârâu care apoi i-⁠a luat numele, o biserică a Adormirii Maicii Domnului, în care se retrăgea adesea pentru gândire la Dumnezeu și tăcere.

Cu puțin înainte de moarte, Trifon le-⁠a prezis fraților moarte prin sabie și pustiirea mănăstirii. După șase ani, „finlandezii suedezi” au pustiit mănăstirea.

Cinstirea

Marinarii ruși se roagă în chip tradițional Sfântului Trifon când sunt în primejdie. E puțin cunoscut în tradiția ortodoxă mai largă, dar a rămas iubit în ținuturile Laponiei; se spune că popularitatea lui se datorează felului iscusit în care a îmbinat creștinismul ortodox cu unele datini păgâne. În 1894 pictorul Konstantin Korovin a zugrăvit un tablou al locului ce poartă numele lui.