Agaton Egipteanul

Cuviosul Agaton Egipteanul a fost un monah egiptean din Schit, unul dintre Părinții pustiei, cunoscut pentru blândețea și dreapta lui socoteală. A trăit în veacurile al IV-⁠lea și al V-⁠lea și a adormit în jurul anului 435. Este pomenit la 2 martie (15 martie pe stil nou).

Ucenicia

Abba Agaton a fost format în Tebaida de Pimen, pe când era tânăr. După spusele din „Apoftegmele Părinților”, Pimen îl cinstea așa de mult, că îi spunea „avva” (părinte), deși Agaton era încă tânăr. A fost ucenic și al lui avva Lot și contemporan cu mari părinți ai pustiei, ca Amun, Macarie, Iosif și Petru. A viețuit la Schit cu Alexandru și cu Zoil, care au fost mai târziu ucenici ai lui Arsenie. După pustiirea Schitului s-⁠a mutat lângă Troe, aproape de Nil, cu ucenicul său, Avraam. Un izvor rusesc spune că a trăit patruzeci de ani cu părinții, apoi zece ani în pustie, apoi încă cincizeci de ani ca stâlpnic.

Nevoința și pildele

Se spune că deseori călătorea luând cu el doar cuțitul cu care făcea coșuri din nuiele. Chiar la bătrânețe își agonisea singur tot ce-⁠i trebuia, cu munca mâinilor. Se spune chiar că trei ani la rând a ținut o piatră în gură, ca să învețe tăcerea și înfrânarea cuvintelor. Se socotea pe sine cel mai păcătos dintre oameni.

Odată au venit la el niște monahi ca să-⁠l încerce și l-⁠au învinuit pe nedrept că este desfrânat, vorbitor de năzdrăvănii, mândru și eretic. El a primit toate învinuirile ca adevărate, afară de aceea că ar fi eretic. Când l-⁠au întrebat de ce, a spus: „Păcatele celelalte trebuie să mi le atribui, căci oricărui om îi este cu putință să greșească și toți, din firea noastră stricată, suntem atrași fără voie de patimi, dar erezia este lepădare de Dumnezeu, lepădare de bunăvoie a Adevărului lui Dumnezeu.” Uimiți de smerenia lui, au plecat zidiți. A mustrat odată pe un frate care voia să ia un singur bob de mazăre verde aruncat la marginea drumului și i-⁠a spus să nu ia niciodată ce nu este al lui; la fel a poruncit altui frate care adusese o bucată de natron de la un copac să o înapoieze. Își îndemna ucenicii să-⁠și vândă marfa în târg la primul preț cerut de cumpărător și la fel să cumpere la primul preț care li se spune, fără tocmeală. Odată a întâlnit un bolnav pe drumul spre târg, l-⁠a dus într-⁠o chilie și a plătit chiria patru luni, până s-⁠a însănătoșit. Altă dată a văzut un paralitic la marginea drumului; omul a cerut să fie dus în târg, iar avva l-⁠a dus, a cheltuit pentru el tot câștigul vânzării pe lucrurile cerute și apoi l-⁠a adus înapoi la locul unde l-⁠a găsit; deodată, omul i-⁠a spus că are virtuți dumnezeiești și a dispărut: nu era un paralitic, ci un înger care venise să-⁠l încerce. În Proloagele de la Ohrida se povestește că un monah a lăudat un cuțitaș pe care îl folosea pentru tăiatul vreascurilor, iar avva i l-⁠a dat îndată cadou. Mai spunea: „Mi-⁠ar plăcea să iau trupul unui lepros și să-⁠i dau al meu.” Întrebat care nevoințe sunt mai însemnate pentru mântuire, cele din afară sau cele dinăuntru, a răspuns: „Omul seamănă cu un copac; lucrarea din afară sau trupească dă frunze, iar cea sufletească rodește. Dar, după cum Scriptura spune că «orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc», se vede că cea mai mare luare-⁠aminte trebuie să fie la rod. Copacul are nevoie și de frunze, ca să-⁠și păstreze sevele și ca umbra lor să-⁠l apere pe el și pe roade de arșița care usucă.”

Adormirea

La moarte, avva Agaton a rămas trei zile cu ochii deschiși, fără să vorbească, privind încordat la ceva. Frații l-⁠au întrebat unde este, iar el a spus că se află înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu. Ucenicii l-⁠au întrebat dacă se teme; el a spus: „Până în clipa asta m-⁠am silit din răsputeri să păzesc poruncile lui Dumnezeu, dar sunt om; cum aș ști dacă faptele mele sunt plăcute lui Dumnezeu?” Când l-⁠au întrebat mai departe: „Nu nădăjduiești în faptele tale bune?”, a răspuns: „Nu nădăjduiesc până nu voi vedea pe Dumnezeu. Una este judecata omenească și alta judecata lui Dumnezeu.” Îndată după aceste cuvinte s-⁠a mutat la Domnul. Dorotei din Gaza citează de două ori ultimele cuvinte ale lui avva Agaton în învățăturile sale către monahi. Moartea lui se așază în jurul anului 435, după unele izvoare la o sută de ani.